Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Opera, după Andrei Șerban


Ne-am obișnuit, în ultimii ani, să-l avem în România pe Andrei Șerban, la București, Iași sau Cluj, în general cu proiecte de teatru. Îl redescoperim de fiecare dată, neliniștit și febril, uimind aproape întotdeauna, niciodată comod, mereu în căutarea unui răspuns. În locul butoiului lui Diogene e scena, iar lumânarea e înlocuită de proiectoarele teatrului.

Uneori se oprește din agitație și vorbește cu publicul său. Cea mai recentă ocazie a fost lansarea unui album cu fotografii selectate din șase producții de operă (o mică parte dintr-o serie impresionantă care numără vreo treizeci de puneri în scenă). De fiecare dată, o întrebare, una singură, este de neocolit de către Andrei Șerban: De ce facem teatru? Nu-mi propun să găsesc aici răspunsul, așa cum nici regizorul nu-l dă vreodată, căci o explicație definitivă ar însemna un punct final și teatrul s-ar opri, tot definitiv. Importantă e întrebarea. Dar pot să completez, adăugând și eu una:

De ce aș cumpăra albumul „de la Nemira” cu poze din operele montate de Andrei Șerban?

Voi încerca să formulez răspunsul la sfârșit. Cred însă că e mai important și, sper, mai interesant cum am ajuns la el.

Evgheni Oneghin - Welsh national Opera, Cardiff, 1980 (Foto ©: Michael Yeargan)

Evgheni Oneghin – Welsh National Opera, Cardiff, 1980 (Foto ©: Michael Yeargan)

Acum aproape zece ani, Institutul Cultural Român edita un album foto intitulat Călătoriile mele — Opera. Îl vedeam expus în foaierul Operei din București și l-am răsfoit de mai multe ori. Țin minte una dintre primele fotografii, cea cu lanul de grâu din Evgheni Oneghin, prima incursiune a regizorului în arta lirică. Nu-mi pot explica de ce spicele de grâu mă fascinează mereu atunci când le văd într-o producție de operă, dar cert este că acea fotografie mi-a rămas întipărită pe retină. Și totuși, n-am cumpărat cartea. Singura producție de operă pe care o văzusem era Œdipe, cea din 1995, cu tot scandalul iscat atunci, cu mineriada reconstituită pe scenă sub ochii lui Ion Iliescu. Albumul de la ICR nu avea decât o singură fotografie din acel Œdipe, cea cu Sfinxa (da, da, în libretul lui Edmond Fleg, în franceză, personajul e feminin, La Sphinge) în chip de vampă, purtând o mască ce-l înfățișa pe Stalin. Ideea asta poate provoca o discuție întreagă, dar mie, atunci, mi s-a părut prea puțin pentru a-l cumpăra.

Scena Sfinxului - Œdipe (ONB, 1995)

Scena Sfinxului – Œdipe , ONB, 1995 (Foto ©: ONB)

În 2012, Beatrice Rancea, director al Operei Naționale Iași, a avut ideea extraordinară, dublată și de un curaj nebun, să facă saltul în gol: deschiderea stagiunii cu o operă baroc (considerată ca fiind total nepotrivită pentru publicul autohton, conservator, cu atât mai conservator cu cât e din Iași), în regia lui Andrei Șerban (a cărui singură experiență românească în operă fusese scandalosul Œdipe din 1995). A fost un triumf. Am zburat cu mașina spre Iași, ăsta e termenul potrivit. Ca să văd incredibilul. Era, într-adevăr, de necrezut. Apoi s-au reluat Troienele, dacă vreți, blazonul aristocratic al lui Andrei Șerban, cel de cavaler al teatrului, un spectacol total, în care teatrul devine operă, iar Euripide iese din Antichitate de mână cu Liz Swados, pentru a ajunge direct în postmodernismul generației beat. În acel moment, de după Iași 2012, am simțit că, dacă nu-mi cumpăr albumul de la ICR, viața mea va fi mai săracă. Era cât pe ce să devină mai săracă, într-adevăr, căci albumul nu se mai găsea nicăieri, în nici o librărie, din nici un oraș românesc pe unde mă mai duceau drumurile, care acum aveau în agendă și căutarea lui. L-am găsit într-un final la librăria de la demisolul sediului ICR din București, devenită pe loc, în imaginația mea, o peșteră a comorilor, ca-n poveștile copilăriei. Erau acolo mormane întregi, și cred că mai există și azi, inclusiv perechea acelui album, cel despre regia de teatru (în care sunt poze din Trilogia Antică, de exemplu). Dar descoperirea am făcut-o abia după ce la Iași se montase și Lucia di Lammermoor, astfel încât simpla deschidere, la întâmplare, a cărții, provoca pe loc emoție. Și sunete în cap. Da, pentru că maniacii așa retrăiesc muzica, în minte, ani de zile, iar asocierea cu o imagine, și ea fixată în memorie, ajunge să te transporte înapoi în timp și spațiu, în seara aceea a premierei, a respirației oprite, a electrocardiogramei ilogice și sfidătoare. „Mmm, o mașină a timpului!”, mi-am zis, încântat peste măsură de simplitatea conceptului: o carte poate fi o mașină a timpului.

Iar acum, recent, la sfârșitul lui 2015, Editura Nemira a publicat un nou volum, abundând de rânduri scrise și de imagini (în)cântătoare, tot despre operele lui Andrei Șerban. Le-am citit și privit pe amândouă și sunt multe de spus. De fapt, de fiecare dată e ceva de spus atunci când Opera și Andrei Șerban se întâlnesc, indiferent sub ce formă. Și iată de ce trebuie să le aveți în bibliotecă pe amândouă, alături și de cartea O biografie, publicată de Andrei Șerban la editura Polirom, acum câțiva ani.

Albumul de la ICR conține imagini din 18 producții de operă, în general de la premiere (câte două-trei, uneori doar una pentru fiecare operă), e o adevărată perspectivă. Cel de la Nemira e un zoom: șase producții de operă, cu multe fotografii pentru fiecare și mult mai mult text, scris de regizor.

Despre regizorul Andrei Șerban se vorbește și se scrie mult, în termeni encomiastici, dar cuveniți. Ceea ce pare să lipsească din toată literatura critică pe care o provoacă punerile sale în scenă este o analiză globală a artei acestui regizor. Ar cam fi momentul să privim și în ansamblu, tocmai pentru a-i șterge etichetele simpliste pe care sunt sigur că și el le detestă: regizor de geniu, vrăjitor, magician etc.

June Anderson - Lucia di Lammermoor - Paris, Opera Bastille, 1995 (L'avant Scene de l'Opera, No. 233, 2006)

June Anderson – Lucia di Lammermoor – Paris, Opéra Bastille, 1995 („L’avant-Scène de l’Opéra”, No. 233/2006)

În Franța există o publicație independentă dedicată operei, numită „L’Avant-Scène de l’Opéra”. Nivelul acestei reviste e descurajant de înalt. Fiecare număr este dedicat unei singure opere și conține un comentariu stilistic exhaustiv legat de libret, de modul în care se cântă o arie sau un ansamblu din opera respectivă; referințele culturale din literatură sau istorie (uneori și din cinematografie sau teatru) sunt pur și simplu epuizate, dacă vreți, este un fel de program de sală ideal, conținând practic toate informațiile posibile, în afară de partitura în sine. Numărul dedicat Luciei di Lammermoor are pe copertă o imagine cu June Anderson în scena nebuniei, din montarea lui Andrei Șerban. Cârcotașii vor comenta probabil că asta se datorează faptului că punerea în scenă e de la Paris, ignorând că regizorul român a montat acolo zece opere; în România, să nu uităm, are abia trei, sau patru dacă includem și Troienele de la Iași. De câțiva ani încoace, „L’Avant-Scène de l’Opéra a început să editeze o serie despre regia de operă. Au apărut deja două volume care tratează generic subiectul și încă vreo câteva dedicate exclusiv câte unui regizor. Andrei Șerban este inclus într-o categorie aparte de regizori de operă, numită Pragmaticii, alături de David Pountney, Graham Vick, David McVicar, Pierre Audi, Laurent Pelly, Moshe Leiser și Patrice Caurier, Francesca Zambello, Nicholas Lenhoff, Jürgen Flimm, Andreas Homoki, Robert Carsen, Christof Loy.

Pragmaticii
În mijlocul acestor școli, lumea operei este îmbogățită de o mulțime de regizori pragmatici, care refuză să se afilieze riscurilor excesului, fie ele din domeniul Regietheater sau din stilul perfect ilustrativ, oscilând între realism și abstracție, în funcție de nevoi (de mode?), sau în funcție de ceea ce le dictează opera pe care o produc. Andrei Șerban sau David Pountney (mult timp regizor principal la English National Opera și la Festivalul de la Bregenz) sunt oameni de spectacol iscusiți, înzestrați cu simțul imaginii care își atinge scopul, indiferent de tipul de estetică.”

Într-adevăr, așa cum singur mărturisește în cărțile sale, Andrei Șerban refuză manifestul, ideologizarea, pe care el le denumește ironic konzept, preferând ca artiștii să însuflețească scena cu relațiile dintre personaje. Uneori, dirijarea lor frizează coregrafia, fiind foarte amănunțită. Artiștii lirici cu aptitudini dramatice reale sunt relativ puțini, manierismele romantice sunt greu de abandonat și atunci, în unele montări, mișcarea poate deveni instrucție (de altfel, uneori regizorul se auto-creditează pe afișul unor spectacole ca „instructor” în loc de „regizor”). De aici însă vine întreaga forță de expresie a montărilor sale și, atunci când muzica de operă, ea însăși capabilă de a supradimensiona emoția psihologică, se adaugă mișcării de pe scenă, spectacolul de operă devine atât de puternic, încât publicul trăiește ceea ce obișnuim să numim „transcendență”, „catharsis” etc.

Albumul de la ICR

Andrei Șerban  Călătoriile mele — OPERA, București, 2008, Editura ICR.

Albumul are 160 de pagini și conține imagini surprinse de o listă întreagă de artiști fotografi, din 29 de producții de operă. Lipsesc debutul american în Operă, cu La traviata de la Julliard School of Music (un spectacol pentru un Conservator, cu studenți, dirijat de Christian Badea, dar care a fost atât de provocator, încât presa din New York a scris mai mult decât pentru o premieră de la Met), Rodelinda de la National Welsh Opera, Don Giovanni de la Viena sau Don Carlos de la Geneva. În schimb, găsim imagini de la spectacole care nu mai există și nici n-au fost publicate sub formă de VHS/DVD/YouTube, dar care au făcut istorie la vremea lor: Benvenuto Cellini și Faust de la Met, Œdipe de la ONB, Fidelio de la Covent Garden, practic cele mai scandaloase, până la punctul în care au fost desființate în sezonul imediat următor, pentru a fi amar regretate mai târziu, la premierele noilor puneri în scenă.

Albumul ICR

Albumul ICR

Pe copertă e o imagine foarte puternică, practic ilustrarea parabolei lui Peter Brook despre rolul regizorului:

Regizorul este un impostor, o călăuză în noapte care nu cunoaște drumul și, totuși, e nevoit să conducă. Chiar dacă e conștient că nu știe, trebuie să pretindă că e Dumnezeu. Să-și asume rolul.

Toate imaginile sunt excepțional de sugestive. Textul scris de Andrei Șerban e foarte sumar, ținând loc mai mult de legendă pentru fotografii. De aceea, acest album merită să fie completat cu lectura cărții O biografie (Editura Polirom, Iași, 2009) care, așa cum era de așteptat, conține un segment foarte important dedicat regiei de operă, la lectura căruia simți nevoia de a vizualiza concret informațiile din text. Aș putea spune că acest album nu-l onorează numai pe regizorul Andrei Șerban, ci și arta fotografică în general. De altfel, dedicația de pe prima pagină este adresată memoriei tatălui autorului, George Șerban, care a fost fotograf (după un lung ocol în timp, pornit de la dorința de a fi sculptor, deturnată de familie către avocatură, apoi politică  alături de Iuliu Maniu , pentru a evada în fotoreportaj, odată cu anii comunismului din România).

Opera este o artă sinergică (un cuvânt prețios, dar inevitabil) pentru că reunește artele vizuale cu muzica, dar și cu literatura, poezia și chiar filosofia. Regia de operă, privită din această perspectivă, devine un miraj căruia un om de teatru nu i se poate sustrage. O călăuză, da. Dar nu numai prin libret și prin muzică, ci și prin capacitatea de manipulare a publicului. Intermedierea dintre scenă și sală pe care ar trebui s-o facă un regizor e un concept prea simplu. Să luăm exemplul Luciei di Lammermoor: muzica e foarte frumoasă (de aceea se și numește bel canto, nu?), dar regia lui Andrei Șerban profită de Donizetti, prin crearea a cel puțin unui gest, dacă nu o mișcare, chiar și de ansamblu, pentru fiecare frază muzicală, uneori chiar și pentru un simplu cuvânt din libret. O diferență majoră între operă și teatru este că muzica nu e un fundal sonor, o decorațiune, ci elementul pricipal și trebuie urmărită ca atare. Pe scenă se întâmplă atât de multe lucruri semnificative, încât ruperea de confortul tradiției e iremediabilă, spectatorul este supradozat cu o informație artistică pe care nu poate s-o proceseze complet în timpul spectacolului. Îi rămân zilele, săptămânile, chiar lunile următoare pentru a decanta experiența, până când spectacolul este reprogramat și atunci tentația de a-l revedea devine compulsivă. Sigur, poți refuza toate astea, concluzionând că opera înseamnă altceva, vocea umană mai presus de toate, și atunci e ca și cum ai alege să trăiești într-o viziune pustie a acestei arte.

Din păcate, România își refuză un mare cadou: Opera lui Andrei Șerban. Trei producții de operă în douăzeci și cinci de ani, când la Paris au fost zece, e foarte puțin. Dintre cele trei, două se joacă la Iași (iar a treia, la București, a fost casată după câteva reprezentații, în 1995). Un început fulminant, dar care n-a continuat în același ritm în stagiunea trecută, iar viitorul rămâne încă neguros. La București nici una astăzi, ca de altfel nici la Cluj, Timișoara, Craiova sau Constanța. Și asta într-o țară în care platitudinea vetustă a regiilor de operă este exasperantă. Dacă în fiecare teatru de operă românesc ar exista măcar o producție semnată de Andrei Șerban, atunci am putea spera la un minim sincronism cu ceea ce se întâmplă în lume.  Albumul de la ICR demonstrează clar că abia am reușit să aruncăm o privire peste o întreagă creație. Pentru restul trebuie să plătim drumuri la Paris, la Londra, la Viena, bilete scumpe în orașe frumoase, ca să ne întrebăm: de ce nu și acasă la noi? Acasă rămân înregistrările, căci s-au filmat: Les Indes galantes, Werther, Turandot, I puritani, Italianca în Alger, Knyaz Igor (VHS), Lucia di Lammermoor (YouTube), Manon, dar aceste pelicule au rolul de a prelungi memoria unui spectacol văzut pe viu, nu pot pretinde statutul de experiență definitivă.

Albumul de la Nemira

Andrei Șerban, Mihaela Marin (foto): Regia de operă, gânduri și imagini  București, 2015, Editura Nemira.

Albumul Nemira

Albumul Nemira

Proiectul acestui album era anunțat de mai multă vreme (timp în care am bănuit că era vorba doar de o carte despre regia de operă, nu de un album foto) și Editura Nemira are un mare merit că a reușit să-l lanseze, în ciuda unor obstacole dureroase (după cum știți, directorul și deținătorul editurii, Valentin Nicolau, a dispărut anul trecut, iar editura se confrunta cu probleme financiare de ceva vreme). Așa cum am spus mai devreme, acest album diferă de cel de la ICR în sensul că se focalizează (intens chiar, aș putea adăuga) pe doar șase producții de operă, imaginile fiind luate de la reluările din ultimii ani cu Lucia di Lammermoor, Les contes d’Hoffmann, Troienele (de la Iași), Les Indes galantes (tot de la Iași), Hovanșcina și Italianca în Alger. Sunt 256 de pagini și sute de fotografii, textele explicative sunt generoase ca întindere (deși parcă tot ai vrea să mai citești despre fiecare montare) și, cel puțin pentru operele propuse, albumul nu are nevoie de prea multe surse de informare adiacente. În afară, desigur, de experiența trăită în sală, văzându-le.

Există și un cost al acestui demers. Inflația de imagini poate deveni deconstructivism, unele fotografii (foarte puține totuși) sunt banale, dar cele mai multe sunt spectaculoase. Din păcate, fotografiile nu sunt etichetate, astfel încât trebuie să știi dinainte cine a fost surprins în cadru, ceea ce poate îngreuna înțelegerea lor de către cei care nu sunt foarte informați în materie de operă. În schimb, pentru melomanii înrăiți, fotografiile sunt prețioase. Cu ajutorul lor se pot reconstitui scene întregi, cum ar fi cea a nebuniei din obsesiv invocata Lucia di Lammermoor (explicabil, pentru că am revăzut-o recent). Să vedem dacă vă mai amintiți aria:

Te poți emoționa privind o fotografie? Evident că da, tocmai această emoție a dus la apariția unor premii cum e Pulitzer. Dar în fața unui instantaneu dintr-o operă? Cu atât mai mult, pentru că el declanșează în memorie o avalanșă de senzații sonore asociate unui singur stop cadru.

Niciodată autosuficient, Andrei Șerban extinde în subtext întrebarea De ce avem nevoie de teatru? la De ce mergem la operă?, amintind de titlul cărții lui Tiberiu Soare: Pentru ce mergem la Operă? Atât cuvântul înainte al noului album, cât și discursurile celor trei lansări cu public de până acum (la Teatrul Bulandra, la Librăria Humanitas și la Opera Națională Iași) au fost centrate pe diferența dintre teatru și operă din punctul de vedere al regizorului. Cea mai spectaculoasă constatare este că:

La începutul repetițiilor în teatru, e dimineață devreme și actorii mormăie textul. Mormăie, nu-l înțeleg, abia aștept să-l descifreze. La operă, e exact invers. Toți soliștii știu pe dinafară muzica, au mai cântat aria și în alte părți și tenorii vin și, la zece dimineața, încep să cânte ca niște tauri și parcă dau un spectacol. Mă uit la ei și nu știu ce să le mai spun. Sunt perfecți.

Aș adăuga la toate acestea că diferența se menține și în rândul publicului avizat de teatru și de operă. Și melomanii știu pe dinafară muzica (ceea ce la teatru nu se întâmplă aproape niciodată, căci muzica e un decor), chiar și libretul (sau cel puțin părți importante din el), iar multe replici (în operă sunt arii, duete, ansambluri) sunt cunoscute de spectatori la nivelul cel mai amănunțit, până la silabă, intonație, accent, ceea ce face ca acest public special să vibreze la niște subtilități inaccesibile teatrului. De aici vine însă și conservatorismul aceluiași public de operă, care are tendința să pună mereu muzica pe primul plan. Și aici regizorul trebuie să joace același rol de călăuză despre care vorbea Peter Brook. Poate chiar o călăuză desprinsă din imaginația lui Tarkovski, care tatonează mereu terenul, aruncând piulițe legate cu o năframă pentru a testa dacă drumul de urmat ascunde pericole sau nu, scopul final fiind acela de a descoperi un organ nu neapărat al „credinței”, cât al sensibilității față de arta cea mai sofisticată: opera.

De aceea, toate discuțiile piezișe despre „reluarea” la Iași a unor producții „vechi” de la Paris sunt fundamental greșite. Franco Zeffirelli atingea perfecțiunea în regia de operă „tradițională” cu producțiile pentru La bohème (1962) și Turandot (1983) la Teatro alla Scala. La o distanță apreciabilă în timp (1980, respectiv 1987), marele regizor italian monta aceleași opere la Metropolitan, reproducându-le până în cele mai mici detalii (mai ales Turandot). Ele sunt și astăzi piesele de rezistență ale stagiunilor de la New York și nimeni, niciodată, nu a vorbit mișelește despre „reluări”. De ce? Pentru că erau perfecte, concepția lor estetică era definitivă. Ar fi absurd să pretindem o nouă idee, care să fie eventual și mai interesantă, pentru ceea ce înseamnă Lucia di Lammermoor în cazul lui Andrei Șerban. Din același motiv: e deja o idee perfectă.

Așadar, de ce ai cumpăra albumul „de la Nemira” cu poze din operele montate de Andrei Șerban? 

E foarte simplu. Dacă nu ai văzut nici o punere în scenă de operă a lui Andrei Șerban, ai putea fi descurajat: între coperți e o lume întreagă ce nu ți-a fost accesibilă încă și asta poate provoca frustrare, până la punctul în care îți refuzi bucuria privitului și chiar a lecturii unor idei interesante. Dacă-l vei cumpăra, chiar și în condițiile în care n-ai văzut nimic din creația regizorului, atunci ești pe calea cea bună: ești generos cu tine însuți, acordându-ți șansa unei vizionări viitoare, provocat de imaginile din album. Se spune că un om îmbătrânește în momentul în care încetează să-și mai facă planuri. Albumul de la Nemira poate fi un strop de elixir al tinereții: te va zgândări mereu să-ți faci planuri despre cum să ajungi să vezi odată și odată Indiile, sau Lucia, sau Turandot, Hoffmann… și alte minuni. Un elixir care-l poate face pe Andrei Șerban să spună, inversându-și cifrele vârstei: „cred că am încă 17 ani și mai am multe de învățat.

2 comentarii la “Opera, după Andrei Șerban

  1. Valeriu Moldoveanu
    Ianuarie 26, 2016

    Excelent articol

    Apreciat de 1 persoană

  2. Valeriu Moldoveanu
    Ianuarie 26, 2016

    Felicitari sincere adresam intregului colectiv redactional.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 24, 2016 de în Muzica, Recenzie, Teatru şi etichetată , , , , , , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.538 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: