Într-o Vineri, 27 Iulie 2018, la Ministerul Culturii, etaj 3, camera 315
Ministerul Culturii: Concurs de management la ONB
Operă comică în două acte cu o pauză de o oră
Regia: Mădălin Voicu
Distribuție: Antoniu Zamfir (candidatul din provincie), Ștefan Ignat (interimarul în funcție), Dumitru Avakian, Teodor Niță și Sorin Cristian Giuvelea („Comisia”)
Alegători, cetățeni, public

Într-o secretomanie comică, ministerul culturii a protejat timp de două sesiuni identitatea comisiei care urma să decidă cine va fi următorul director general al ONB și chiar și numele candidaților, până în ultima etapă, cea a examenului oral (cu condiția de a fi prezent în sala de examen).

Cele două proiecte de management nu au fost făcute publice și probabil nici nu vor fi vreodată, astfel încât e imposibil de afirmat din exterior care dintre cei doi candidați a fost mai bun. Ceea ce rămâne este doar prestația lor la examenul oral, de aceea și articolul de față are forma unei cronici de spectacol, pentru că nu se poate pune problema unei analize serioase, ci a unei impresii.

Scenografia și recuzita au fost cele cunoscute, ale sediului ministerului. Mergând pe holurile acestei instituții am încercat să descopăr tablourile pe care și le dorea ministrul acum câteva luni, dar pereții erau ei înșiși o operă de artă modernă: nuditate completă, alb-gălbuie. O sală mică, o masă de prezidiu așezată cu spatele spre ușă, având în dreapta spațiul rezervat publicului, iar în față o măsuță pentru concurenți și un proiector, candidații fiind astfel obligați să stea cu spatele la audiență.

Componența comisiei e primul semn de întrebare. S-a mai discutat mult în trecut despre prezența criticilor muzicali în astfel de comisii (cum a fost cazul la Cluj, când criticul Costin Popa a fost contestat de unul dintre candidați pe motiv de studii și diplome). Ceea ce mă uimește însă în cazul dlui Dumitru Avakian este faptul că nu cunosc nici un articol de-al domniei sale în care să fi făcut vreo analiză de management, chiar și superficială. Îmi aduc însă aminte că în anul 2016, când scandalul de la baletul ONB ajungea în paginile presei internaționale (New York Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung etc.), dl Avakian nu a scris absolut nimic. Ba chiar, în epilogul scandalului, la premiera ultimului spectacol adus de Johan Kobborg la ONB, un triptic care marca despărțirea de vedetele trupei de balet bucureștene, dl Avakian scria cu seninătate:

Ultimul spectacol coregrafic al actualei stagiuni a Operei bucureştene aduce, în mod firesc, bucurii, întrebări spuse şi nespuse, îndoieli.

Dumitru Avakian
Un triptic coregrafic, un moment al semnificațiilor
Adevărul, 27 Iunie 2016 (ediția online)

La atât se rezumă analizele de management ale veteranului criticii muzicale românești: întrebări puse (pe care el nu le-a pus) și nespuse (pe care și le-o fi pus, dar dacă sunt nespuse, tot nu le vom afla vreodată). Nu pot presupune decât că adevăratele sale analize sunt făcute pe cale orală, în fața unor decidenți culturali, altfel îmi este greu să înțeleg selecția domniei sale în comisia de evaluare a proiectelor de management de la ONB.

Nici Teodor Niță nu prea avea legătură cu subiectul. Domnia sa este directorul Teatrului Muzical Nae Leonard din Galați, un teatru infinit mai mic și mai lipsit de performanță (atât câtă e) față de Opera Națională București, un teatru subordonat autorităților locale, deci cu atât mai mult diferit de felul în care este organizată și finanțată Opera din București. Experiența domniei sale nu pare a fi deloc relevantă. Mai mult, dl Niță este protagonistul unui scandal de plagiat, proiectul de management al domniei sale la instituția gălățeană fiind „inspirat” de alte lucrări similare.

„Practic, plagierea despre care se sugerează este polologhie. […] De asemenea, unde este plagiere? Ce este rău în a copia nişte obiective bune? Nu este o lucrare ştiinţifică, deci nu se încadrează la plagiat.”

Teodor Niță
Declarație acordată agenției de presă Mediafax, 16 Noiembrie 2017

De ce nu au putut fi parte din comisie oameni precum Ioan Holender? Mihai Constantinescu? Vladimir Jurowski? Andrei Șerban?  Christian Badea? Sunt personalități de un cu totul alt calibru managerial și doar numele lor ar fi inspirat candidații să scrie proiecte îndrăznețe.

În fine, ministerul per se a fost reprezentat de dl. Sorin Giuvelea, cel detașat de la ANAF, administratorul financiar al fondurilor destinate sărbătoririi eșecului Centenarului și persoana căreia ministrul i-a delegat toate semnăturile. Secretarul de stat responabil cu instituțiile muzicale, dl. Mădălin Voicu, nu a făcut parte din comisie, așa cum ar fi părut logic, rezumându-se probabil doar la organizarea concursului și numirea comisiei.

Candidatul craiovean

Primul candidat a fost challenger-ul Antoniu Zamfir, directorul Operei Craiova. Background-ul său de manager al uneia dintre cele mai mici opere din țară numără 6 ani de experiență și o serie de proiecte care s-au ridicat de multe ori deasupra condiției provinciale a instituției (Turandot cu Iréne Theorin, Tristan și Isolda, Tosca de anul acesta din parcul Romanescu etc.). Vizibil emoționat, Zamfir și-a prezentat proiectul privind mereu în viitor, criticând minimal starea actuală a operei din capitală. Programul său prezenta 10 direcții de reformă: o mai bună poziționare față de public, inclusiv față de cel din jurul Bucureștiului, marketing digital, management bazat pe leadership, optimizarea organigramei (actualmente încărcată de prea multe funcții de conducere vacante de luni, dacă nu chiar ani de zile), mărirea numărului de spectacole și creșterea calității lor, optimizarea bugetului (a făcut o analiză istorică a evoluției acestuia, proiectând un model de finanțare viitor).

Din punctul meu de vedere, au lipsit însă o viziune clară și o strategie care să împlinească această viziune. Nu sunt vorbe goale, un exemplu tipic de viziune pentru o astfel de instituție este acela de a se ridica la nivelul uneia a cărei valoare este recunoscută internațional (Scala, Covent Garden, sau măcar Budapesta, la nivel regional). Iar strategia este modul concret în care această viziune este atinsă. Dl Zamfir nu a deschis acest subiect, rezumându-se la a declara că vrea să fie apropiat de angajați, să le înțeleagă problemele.  A făcut o remarcă interesantă însă, atunci când a fost întrebat de comisie cum va dialoga cu sindicatele din Operă, spunând că, din punctul lui de vedere, chiar dacă managementul și sindicatele pot fi în contradicție, în realitate obiectivele lor sunt comune, spre mai binele Operei. Fair enough.

Dl Avakian („critic muzical și specialist”, după cum s-a prezentat fiecărui candidat) l-a întrebat de ce l-a trecut în programul de management pe dl Cristian Măcelaru ca posibil viitor invitat să dirijeze la Operă, când acesta conduce doar concerte simfonice și l-a omis în schimb pe Cristian Mandeal. Cam ăsta e nivelul analizei sale de management: de ce X și nu Y? Răspunsul? Nici nu mai contează, și totuși: „e doar o listă, poate fi orice artist valoros, evident nu este exclus Mandeal”. Dl Giuvelea nu părea să fie de acord cu organigrama și nici să creadă promisiunile de creștere a veniturilor, însă cu ocazia aceasta am aflat că ONB are 105 tehnicieni la un total de 500 de angajați, în timp ce Opera Craiova, la 200 de angajați, se descurcă cu doar 9 tehnicieni.

Sigur, au mai fost puse multe alte întrebări, însă ar însemna să lungesc articolul inutil, iar partea cea mai interesantă abia urmează. Curios lucru, nimeni nu a amintit de legea lui Beaumol privind relația dintre numărul de spectacole și cel al locurilor de care dispune sala, care spune în esență că, pentru un teatru cu mai puțin de 1500 de locuri, cu cât faci mai multe spectacole, cu atât pierderile ce trebuie acoperite de subvenții sunt mai mari și mai greu de controlat. Căci acesta este motivul real pentru care stagiunea bucureșteană este firavă (60-70 de spectacole pe an) și cu o proporție covârșitoare a distribuțiilor încredințate ansamblului.

Intermezzo

A urmat o pauză de… o oră, pentru ca dl Giuvelea să poată participa la o ședință convocată de ministru. Timp de small talk între cei prezenți, din conversația lui Avakian cu Niță răzbătând o critică severă asupra ideii de regie modernă în operă, cu studiu de caz Lucia di Lammermoor pusă în scenă de Andrei Șerban la Paris (și jucată acolo vreme de două decenii) prezentată și la Iași și la București în ultimii ani. Mda. Cum ziceam, ăsta e nivelul. Dacă vă mirați de ce 10 producții moderne de la ONB au fost scoase din repertoriu, acum aveți și explicația: asta e viziunea oficială a ministerului, prin comisia pe care o deleagă să decidă politica instituției în următorii ani.

Interimarul manciurian

Cu totul altfel au stat lucrurile la audierea lui Ștefan Ignat. Fără să fi fost prevenit de comisie că timpul de prezentare a proiectului e de cca 20 de minute, așa cum i se spusese predecesorului său, actualul director interimar s-a lansat în prezentarea propriei cariere, înșirând succese de scenă și statistici (mult umflate, de altfel, căci îmi e foarte greu să cred că a cântat în 3000 de spectacole în total, așa cum a afirmat). Apoi a urmat un adevărat raport de activitate al mandatului său de interimar, deși scopul audierii era cu totul altul, însă comisia, politicoasă, l-a lăsat să continue. O a treia parte a discursului său a fost înfierarea viguroasă a predecesorilor săi de la conducerea interimară sau nu a ONB.

În fine, sub presiunea timpului, comisia i-a cerut să intre totuși în subiect și au urmat un amestec de strategii (cred că au fost 6-7 slide-uri care conțineau în titlul lor acest cuvânt) și realizări, candidatul profitând din plin de avantajul de a fi putut angaja noi contracte din poziția de actual director.

Incoerența discursului a fost impresionantă, la nivel de Viorică Dăncilă (un exemplu: „Toți compozitorii români au aceeași valoare, numai că unii mai mult, alții mai puțin”), însă Ștefan Ignat e un om de scenă și a depășit cu nonșalanță toate multele limite pe care le are. A relaționat cu toată audiența, inclusiv cu publicul, nu doar cu comisia, amestecând idei și strategii cu simple negocieri de onorarii sau decizii de a refolosi costumele din 1967 de la Bal mascat în noua producție de Don Carlo din primăvară. În mod normal, această incoerență continuă ar fi trebuit penalizată, însă farmecul său a arestat comisia, care zâmbea fără rezerve la toate glumele candidatului.

Aș putea să înșir aici multele promisiuni pe care Ștefan Ignat le-a făcut, dar mă opresc la doar câteva. Cea mai accentuată, deși puțin importantă, a fost aceea de a coopta criticii muzicali într-un soi de senat al Operei și relația cu presa va fi astfel imens îmbunătățită. Dl Avakian îl întrerupea des cu sugestii de repertoriu (de ce nu face Hamlet de Bentoiu, de exemplu), iar directorul modifica prompt proiectul în urma prețioaselor sfaturi.

N-am văzut pe nimeni de la masa comisiei luând vreo notiță, iar când toți s-au lăsat pe spătarul scaunelor, era clar: membrii erau cuceriți ca niște spectatori. Drept urmare, sesiunea de întrebări și răspunsuri a fost mai degrabă un dialog, punctat de glume și bună dispoziție.

Dl Avakian a început să pedaleze la bicicleta amintirilor, sugerând reluarea producției lui Jean Rânzescu pentru Œdipe, datând din… 1958 și casată de decenii, la care Ștefan Ignat a plusat că și el visează seara acelei premiere de acum 70 de ani și că va face la un moment dat opera lui Enescu în… limba română, ca pe vremea aia. Apoi, criticul l-a întrebat, pe același fir conducător al discuției despre X și Y, în ce relație se află managerul interimar al ONB cu Ioan Holender. „Ce relație să am, dom’ne, că dl Holender are 85 de ani” a venit prompt răspunsul șugubăț, stârnind râsul celor prezenți, completările venind apoi, irelevante în context.

Dl Niță a comentat că invitarea artiștilor străini trebuie să fie mai bine făcută, nu cum a fost atunci când Sumi Jo a cântat în La traviata, primind 22.000 EUR, dar fără să fi meritat, în opinia managerului gălățean, mai mult de 1.200 EUR. Mă întreb dacă dl Niță a văzut spectacolul, căci nu cred că sopranele de la Galați cântă mai bine ca Sumi Jo.

Și tot așa, cu multă bună dispoziție din toate părțile, Ștefan Ignat și-a folosit atuurile de actor la maximum, recuperând orice avans ar fi avut contracandidatul său. Și recunosc că-l admir pentru asta. Prestația domniei sale a fost cea a unui personaj dintr-o operă bufă, iar rolurile de bariton abundă în acest sens. A semănat și cu Leporello (In questo mondo, conciossia cosa quando fosse che il quadro non è tondo…) și cu Dulcamara (Udite, udite, o rustici attenti non fiatate.), Falstaff și galeria e suficient de mare.

Deplorabilă a fost atitudinea lipsită de profesionalism a comisiei, care a fraternizat pe loc cu candidatul și a deturnat examinarea într-o discuție amuzantă, în care toată lumea se simțea bine.

Sigur, dl Niță avea și el o întrebare pe care a pus-o ambilor candidați, privind viziunea fiecăruia asupra colaborării cu teatrele de opere din țară, inclusiv în coproducerea unor spectacole. Răspunsurile au fost similare, evident, nici unul dintre competitori nu excludea orice forme de colaborare („Chiar dacă atunci când ați vrut să mă invitați la Galați, n-aveați banii necesari ca să mă plătiți” fiind replica suplimentară a lui Ignat), însă nimeni nu a sesizat, nici măcar cel care punea întrebarea, că fondul acestei discuții este altul. Anume că artiști de la București cântă oricum prin țară și soliști din provincie sunt oricum invitați la București, toți comportându-se ca și cum ar fi artiști lirici independenți și nu angajați. Iar marea întrebare la aproape 30 de ani de la căderea comunismului este dacă la București mai e de actualitate modelul de organizare ca teatru de ansamblu, cu soprane și tenori care ies la pensie ca angajați ai teatrului, tocmai când vârsta de pensionare se tot mărește legislativ la peste 60 de ani. Dacă tot vorbim de reformă la ONB (ambii concurenți axându-și prezentările pe această temă), cum de nimeni nu a pus în discuție acest subiect tabu?

Nu poate fi un subiect serios de discuție ambiția unui director de operă de a aduce pe scenă cu prioritate cântăreții de operă români din străinătate. N-am auzit nici la Paris și nici la Londra, cu atât mai puțin la Viena, ca directorii operelor de acolo să-și propună să aducă pe scenă cât mai mulți francezi, englezi sau austrieci. La București, subiectul acesta este însă foarte tare luat în serios.

În fine, printre direcțiile trasate de Ștefan Ignat, atât cât s-a putut înțelege din ele, viziunea domniei sale arată cam așa: vrem și tradiție și modernitate (Farfuridi tocmai a ridicat dintr-o sprânceană), prețuim talentul și creativitatea, vrem să readucem niște balerini plecați, control mai bun al costurilor, reducerea numărului de pompieri, internalizarea serviciilor tehnice în cât mai mare măsură, mai multe opere românești pe care să le explice publicului compozitorii, un magazinaș în operă cu memorabilia, poate publicăm și niște înregistrări, dar mai ales să cânte toată lumea, măcar o dată la două săptămâni, chiar dacă asta o să afecteze calitatea spectacolelor și gradul de umplere al sălii. Cu alte cuvinte, e ca-n expresia aia stupidă: să fie bine, să nu fie rău.

Alte picanterii

Discursul dlui Ignat a fost punctat cu multe exemple concrete privind modul cum va conduce Opera Națională. Așa am putut afla câteva amănunte interesante:

• Giancarlo del Monaco va monta un nou Otello la București, cu care se va deschide stagiunea de toamnă
• Onorariul lui Ștefan Pop este de 2.500 de EUR per spectacol
• Cel al lui Daniel Magdal este de 2.000 de EUR, dar a fost angajat permanent în ansamblu
• Se vor mai face un Lohengrin, un Triptic (Puccini) și Tristan und Isolde
• Spectacolele cu invitați străini vor avea prețurile biletelor mai mari decât în cazul celor cu soliști români
• Onorariul lui Mario de Carlo pentru Don Carlo a fost de 50.000 EUR
• Don Carlo a costat 1,2 miloane de RON deși costumele erau refolosite (și aș adăuga și chiar o mare parte din recuzită)
• Bal mascat de pe vremea interimatului lui Beatrice Rancea a costat 2,4 milioane RON
• Falstaff nu s-a mai dat pentru că ar fi costat prea mult chiria mașinii de lux care apare pe scenă (după spusele lui Ignat, 20.000 EUR pentru o serie de 3 sau 4 spectacole, dar, după informațiile mele, era vorba de o sponsorizare, deci ceva nu e clar aici)
• mai puține gale, totuși cea anulată în Decembrie 2017 se va relua în Septembrie 2018, cu tot cu Juan Diego Flórez invitat.

Câteva concluzii

În general, toată lumea a vrut ca la ONB să fie mai mult și mai bine. Dar, vorbind de calitatea spectacolelor, doar invitarea de artiști buni nu e suficientă. Nimeni nu a îndrăznit să pună pe tapet conceptul unei stagiuni, în sensul tehnic al cuvântului stagione. Teatrele de operă performante îl practică de decenii: câteva titluri care se dau în serii unice de spectacole de-a lungul întregului sezon. Motivele sunt foarte evidente: așa se pot negocia mai bine contractele artiștilor invitați, atât ca disponibilitate, cât și ca bani, dar mai ales, orchestra și corul rămânând în același repertoriu pentru câteva săptămâni vor cânta mai bine. Mai mult, publicul va fi constrâns în mod subtil să vină să-și vadă opera preferată pentru că știe sigur că, în afară de acea serie de spectacole, n-o va mai vedea până la finalul stagiunii. Păcat. Era o temă de discuție pe care măcar membrii comisiei ar fi putut s-o atace.

Deși ambii candidați au folosit des cuvântul „reformă” în prezentările lor, atâta vreme cât nu sunt puse în discuție sistemul teatrului de ansamblu și organizarea stagiunii cu serii de spectacole, nu poate fi vorba de o schimbare la Opera Națională. Mai mult, chiar începe să semene tot mai mult cu celebra replică din O scrisoare pierdută, „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.

În final a câștigat Ștefan Ignat, acesta recuperând diferența de 64 de sutimi de la proba proiectului scris, obținând nota 9,13 la oral, în urma unei performanțe actoricești care nu avea mare legătură cu o prezentare de proiect de management. O repet, proiectele nu au fost publice, nu pot să afirm că unul a fost mai bun decât celălalt, drept urmare se cuvine să-i urez succes noului director al ONB.

Concluzia este evidentă: răul în operele românești vine de la minister, tocmai prin comisii precum cea de astăzi, cu un comportament atât de neprofesionist încât pune în pericol legitimitatea oricărei numiri de manager. Este un motiv cât se poate de concret pentru care ministrul culturii, dl Ivașcu, el însuși director de teatru, trebuie să demisioneze.