O analiză publicată în numărul pe luna Martie 2015 al revistei britanice Opera, cu opinii ale criticilor și chiar ale muzicienilor din țările unde practica huiduitului spectacolelor de operă este frecventă.

CORUL DEZAPROBĂRII

A huidui sau a nu huidui? Încercăm să răspundem la întrebare.

Considerat cândva (în mod greșit) ca fiind atributul exclusiv al loggioniștilor din Operele italiene și al publicului dezgustat de Regie din Germania, huiduitul la spectacole pare să fie un fenomen în creștere. La Covent Garden, huiduitul la premieră a devenit un obicei, dar care este rar întâlnit în alte Opere britanice. Ce se întâmplă? Am întrebat câțiva invitați dar și jurnaliști „de-ai casei” să răspundă la această întrebare. Alături de autorii noștri, Martin Bernheimer, Alberto Bottazzi, Hugh Canning, Rupert Christiansen, Max Loppert și Russ McDonald avem un critic de teatru, Michael Billington, de la Guardian, și un critic german de prestigiu, Manuel Brug, de la Die Welt; Peter Alward (Intendent la Festivalul de Paște de la Salzburg) și Kasper Holten (Director la Covent Garden) vorbesc în numele managementului, iar Holten ne împărtășește și părerile lui ca regizor; în plus, avem contribuții foarte importante în numele artiștilor, din partea interpreților Mark Glanville și Susanne Mentzer. Pentru început, Andew Clark ne oferă un context istoric.

O scurtă istorie a huiduitului, de Andrew Clark

A fost o scenă pe care nu o voi uita niciodată. Tocmai se trăsese cortina finală la Götterdämmerung de la Opera din Frankfurt, în 1987 – era partea finală din Ring-ul montat de Ruth Berghaus, recunoscută azi drept una dintre montările cu cea mai puternică influență după producția centenară a lui Patrice Chéreau, de la Bayreuth. În acel moment, modul în care regizoarea est germană tratase tetralogia părea atât de împins la extrem – extrem de intransigent, dar adeseori extrem de profund – încât taberele de luptă se împărțiseră deja. În timp ce interpreții își primeau aplauzele furtunoase, o mulțime de bărbați tineri au năvălit în fața scenei, în așteptare. Când a apărut Berghaus, i-au strigat injurii și au aruncat cu hârtii și programe spre ea. Era ca și cum ar fi cerut să fie pedepsită. Berghaus le-a răspuns cu un zâmbet.

Mi-am amintit acest episod când am auzit, de curând, huiduielile de la Covent Garden – un fenomen rar întâlnit de la redeschiderea teatrului, în 1999. Țintele au fost Martin Kušej pentru regia la Idomeneo și dirijorul de la Un ballo in maschera. Oare huiduitul a devenit brusc o parte din cultura operatică din această parte a Canalului? Oare ar putea asta însemna o creștere a simțului critic în rândul anumitor părți ale publicului, înlocuind pasivitatea englezească? Sau este un semn de proastă creștere, încurajată de „democratizarea” de la Royal Opera House?

Huiduitul nu este ceva nou la Londra. Cei cu memorii mai lungi își pot aminti zgomotul înfiorător cu care a fost întâmpinat Un bal mascat în regia lui David Alden la Coliseum, în 1989: unul dintre primele scandaluri de la premieră din era Powerhouse a English National Opera, când managementul părea să aibă ca obiectiv provocarea de scandaluri. Și nici măcar nu era ceva nou la Covent Garden. Colin Davis a fost huiduit aici la sfârșitul anilor 1970 și la începutul anilor 1980. Geraint Evans, adorat de o generație de iubitori de operă de acasă și din străinătate, a fost huiduit când i-a cedat vocea la ultima sa reprezentație de la Royal Opera, cu Beckmesser din Meistersinger. În exteriorul Royal Opera, huiduitul este rar, dar îmi amintesc că am fost uimit de ostilitatea cu care a fost primit Macbeth de la Scottish Opera la Festivalul Internațional de la Edinburgh, în 1976: se pare că producția lui David Pountney făcuse ca Scena Somnambulei, în care apărea Galina Vișnevskaia, să nu fie deloc vizibilă pentru cei de la ultimul balcon.

Dacă opera este o formă de artă a emoțiilor foarte puternice, atunci este naiv să presupunem să intensitatea exprimării de pe scenă nu va stârni un răspuns de intensitate echivalentă în auditorium – atât pozitiv, cât și negativ. Există puține dovezi că în Mantova și Veneția secolului XVII s-ar fi huiduit, dar înclinăm mai degrabă spre părerea că publicul eterogen din punct de vedere social din cele două orașe era la fel de vocal ca publicul fidel de la teatrul Globe din vremea lui Shakespeare. În secolul XVIII, gălăgia în mijlocul spectacolului era un fenomen obișnuit. Aceasta reprezenta mai puțin exprimarea nemulțumirii și mai mult zgomotele produse de interacțiunile sociale. Cântăreții erau adeseori alungați. Odată cu creșterea nivelului de sofisticare al publicului, au crescut și așteptările – și reacțiile ostile. Există dovezi scrise că la premiera Il Barbiere di Siviglia, la Napoli, în 1816, s-a huiduit și s-a mieunat în așa hal (o pisică se plimba pe scenă, un interpret s-a împiedicat în podeaua care nu era fixată bine), încât publicul nu a reușit să audă mare lucru. Astfel de fenomene erau mai degrabă spontane decât organizate.

Tradiția modernă a huiduitului începe în jur de 1830, odată cu dezvoltarea fenomenului claque, un grup de spectatori de operă care își ofereau serviciile (contra cost) de a provoca sau prelungi aplauzele, sau de a huidui, sâsâi sau fluiera rivalii artiștilor pe care îi sprijineau. Premiera pariziană a operei Tannhäuser, de Wagner, este cel mai cunoscut caz de huiduieli organizate din secolul XIX. Membrii bogați ai Jockey Clubului, dintre care mulți se bucurau de favorurile balerinelor de la Opéra, au obiectat contra plasării baletului în primul act în loc de actul doi, după cum era tradiția (ceea ce însemna că membrii Clubului trebuiau să fie prezenți de la începutul spectacolului). După trei spectacole de acest fel, Wagner și-a retras opera și a părăsit Parisul.

Epoca de aur a fenomenului aplauzelor plătite s-a întins între 1890 și 1990, în special în Franța și Italia. Interpreții lipsiți de scrupule angajau pur și simplu un grup de suporteri care să călătorească prin toată țara, pentru a-i aplauda pe ei și a-i huidui pe rivalii lor.

Dar practica cea mai frecventă era ca soliștii să fie abordați dinainte de cel ce era chef de claque în acel teatru, care le cerea bani pentru a nu fi huiduiți. Până recent, străinii nou veniți la La Scala, Milano, trebuiau să se confrunte cu loggioniștii, spectatori regulați care îi întrerupeau de la ultimul balcon, unde existau locuri pentru stat în picioare. Când, la sfârșitul anilor 1990, conducerea a instalat scaune și acolo și a desființat locurile gratuite, loggioniștii au devenit mai puțin vocali. Dar asta nu împiedicat huiduielile nemiloase cu care s-a confruntat Roberto Alagna în a doua reprezentație cu Aida, din 2006. Ca în majoritatea cazurilor de acest gen, a fost implicată doar o foarte mică parte din public, dar impactul a fost destul de puternic încât să-l facă pe Alagna să se retragă din spectacol.

Acest tip de ostilitate pare să fie un partizanat alimentat de bârfe din culise. Când huiduielile țintesc o persoană, lovitura dată stimei de sine a interpretului poate fi devastatoare. O mezzosoprană austriacă, încă activă, mi-a spus la un moment dat cât de traumatizată s-a simțit când a fost huiduită la Scala: „Am ieșit [în fața cortinei] cu sentimentul că fusese cel mai bun spectacol al meu și am fost întâmpinată de o avalanșă de injurii. Este de ajuns să huiduie o singură persoană și tot te lovește direct în inimă.” E în companie bună: chiar și Luciano Pavarotti a fost huiduit aici în 1984, când i-a cedat vocea spre finalul ariei „Celeste Aida”.

Huiduirea cântăreților (și, uneori, a dirijorilor) este o tradiție mediteraneană și pariziană. Doar în ultimii 20 sau 30 de ani a pătruns și în Europa vorbitoare de limbă germană – o consecință a star sistemului, ce a înlocuit vechiul ansamblu, cu cântăreți care făceau parte din comunitate. În teatrele germane, huiduitul a avut întotdeauna treabă mai mult cu politica decât cu personalitățile. Originile îi pot fi găsite în atmosfera febrilă din anii Republicii de la Weimar, când teatrele au devenit câmpul de luptă dintre dreapta și stânga. Alegerea repertoriului și stilul spectacolelor erau supuse unei dezbateri publice foarte largi, cel mai bine ilustrate de fluctuațiile de la Kroll Opera, din Berlinul sfârșitului anilor 1920, dar și de premiera șocantă a operei Aufstieg und Fall der Stadt Mahagonny, din 1930, de la Leipzig.

După război, această separare dreapta-stânga s-a transformat într-o dezbatere cu privire la Regietheater – o controversă care nu are nimic de a face cu politica națională, dar are totul de a face cu puterea regizorului. Montarea anti-naturalistă a lui Wieland Wagner din 1956, cu Meistersinger, la Bayreuth – teatrul unde, chiar și azi, se respectă cu religiozitate interdicția de a se apaluda la finalul actului I din Parsifal – a dat tonul huiduielilor care însoțesc în prezent interpretările radicale.

O primire ostilă a devenit o distincție de onoare pentru regizorii germani: în acest fel, ies în evidență într-un peisaj teatral foarte populat. Spre deosebire de cântăreți, regizorii nu înfrumusețează ceva deja existent. Misiunea lor nu este să ofere un paleativ publicului, ci să facă ceva nou. Exact asta a încercat să facă Chéreau la Bayreuth, în 1976, și aproape că a fost ars pe rug pentru asta. Când, cinci ani mai târziu, a avut loc ultima reprezentație cu montare sa pentru Ring, aplauzele au durat 80 de minute. În acest context, recentele huiduieli de la Covent Garden ar putea însemna o reacție conservatoare la numărul de regizori înclinați către Regie angajați în Bow Street. Sau pot fi văzute ca un semn de ignoranță – mentalitate de bandă de cartier, zgomot de galerie de pe stadion, un echivalent live al criticilor violente și anonime de pe internet. Sau poate însemna că o parte din public începe o dezbatere aprinsă – cu echipa de producție, cu politica artistică a managementului, cu o altă parte a publicului. Dacă acceptăm aplauze exagerate la un spectacol mediocru, nu putem obiecta la huiduieli. Istoria ne spune că acesta este prețul inevitabil pe care trebuie să îl plătim pentru popularizarea operei.

Peter Alward

Cu excepția câtorva regizori care par să vadă o onoare în a fi huiduiți, eu nu am întâlnit nici un artist care să nu se teamă că ar putea fi huiduit. Oare artiștii urcă pe scenă cu intenția bine definită de a cânta prost? Oare cei care nu sunt pe scenă sunt capabili să înțeleagă ce efect psihologic negativ are huiduitul asupra destinatarului? Oare cei care huiduie se așteaptă ca artiștii „să se străduiască mai mult” după aceea, sau intenția este să îi alunge de pe scenă pentru totdeauna?

Poate că întrebarea care trebuie pusă este următoarea: de ce interpretează acel artist acel rol? Nu se simte bine? (Și dacă așa stau lucrurile, cine i-a permis să urce pe scenă în această stare?) Când a fost angajat și de cine? Deficiențele de care dă dovadă acum nu au fost descoperite în timpul repetițiilor? Și dacă au fost descoperite, când ar fi trebuit luată decizia de a înlocui acest artist și cine ar fi trebuit să ia această decizie?

Ca să fiu avocatul diavolului: adevărul este că atunci când cortina se lasă și se aud sunetele de nemulțumire, singura persoană în mod invariabil absentă din fața „plutonului de execuție” este Intendentul. El este cel care (în colaborare cu dirijorul și cu directorul de casting) angajează artiști, iar lupta trebuie să se oprească la el. De la semnătura inițială de pe contracte și până la premieră, Intendentul are responsabilitatea – ținând cont de echilibrul dintre artă și comerț – de a se asigura că, atunci când cortina se ridică, toate elementele de pe scenă sunt, pe cât se poate, la nivelul cerințelor acelei Opere. Oare dacă Intendentul ar ști că va ieși alături de artiști în fața mulțimii contestatare, deciziile luate anterior ar fi mai dure?

Martin Bernheimer

A huidui sau a nu huidui? Aceasta este o întrebare prostească. Huiduitul poate fi considerat crud, nedrept, deranjant, abuziv. Așa sunt și iubitorii de operă. Aceasta este firea lor și natura muzicii.
Unii dintre cei care huiduie știu multe despre operă; alții nu. În New York- ul conservator, se întâmplă rar să fie huiduiți cântăreții, dar regizorii și designerii au parte de acest tratament dacă au îndrăznit să conceapă o producție neconvențională. În Europa, în special la neo-Bayreuth-ul cel de o inventivitate bolnăvicioasă, producțiile posibil perverse reprezintă norma. Huiduielile – sau fluierăturile – au devenit aproape un fel de medalie în Regietheater.

Uneori, huiduielile reprezintă expresii izolate ale unei minorități gălăgioase. În acest caz, pot fi ignorate. Pe de altă parte, corurile mari de huiduieli lasă o impresie de neuitat. Trebuie să cânți chiar foarte prost ca să fii huiduit la Met, dar ni s-a spus că atunci când se întâmplă, semnarea unui nou contract devine aproape imposibilă. Huiduielile pot inspira și contrareacții: strigăte exagerate de bravo, care să acopere sunetele ostile. În astfel de situații, opera nu mai este o artă, ci un sport competitiv, cu spectatori. Și, oricum, trebuie să amintim faptul că huiduitorii cei mai fervenți sunt plătiți pentru eforturile lor. Contrar negărilor răspândite, aplauzele plătite încă există.

În principiu, trebuie să facem diferența dintre huiduielile destinate unui nou-venit considerat nepotrivit și huiduielile destinate unei celebrități care își distruge reputația. Chiar și Pavarotti, la finalul neglijent al carierei, și-a luat porția de huiduieli. Într-o perioadă din istoria îndepărtată și din motive neclare, Leonie Rysanek a fost o țintă frecventă a huiduielilor de la Met. Ca reacție, Rudolf Bing a interzis aplauzele individuale. Dar interdicția lui nu a durat mult timp, iar Rysanek a supraviețuit și, în final, a triumfat pe acea scenă.

Există și cazuri rare în care huiduielile pot fi amuzante. La spectacolele pentru tineri, copiii îl huiduie frecvent pe personajul negativ atunci când iese la aplauze. Scarpia și Mefistofel rânjesc și o iau ca atare. Până la urmă, așa trebuie să facem și noi.

Michael Billington

Spre deosebire de operă, în teatru obiceiul de a huidui a dispărut aproape de tot. Unul dintr motive este că autorii nu se mai simt obligați (așa cum o făceau înainte de război) să apară la aplauze; și nici actorii din rolurile principale nu mai trebuie să țină un mic discurs la final. Unul dintre cele mai cunoscute incidente s-au petrecut la premiera piesei Sirocco, de Noel Coward (1927): după zece minute de huiduieli susținute, Frances Dobble a ieșit în față și a anunțat că era cea mai fericită seară din viața ei. Un alt motiv esențial pentru care teatrul a devenit o zonă liberă de huiduieli este dispariția acelor Gallery First Nighters, spectatori care se autoproclamaseră arbitrii bunului gust. John Osborne își amintește foarte clar seara premierei musicalului său cu destin nefericit, The World of Paul Slickey (muzica de Christopher Whelan și coregrafia de Kenneth MacMillan), din 1959. Osborne își amintește cum grupul era condus de o doamnă pe nume Nellie care, „înconjurată de sacoșe, sandvișuri și termosuri, se apleca peste balustradă asemeni unei gorile gata de atac.” În seara premierei, spectacolul a fost marcat de huiduieli și strigăte de la galerie; și, oricât de prost ar fi fost spectacolul, senzația era că huiduielile erau un act de răzbunare împotriva tinerilor furioși care tocmai începeau să își facă simțită prezența în teatrul britanic.

Am o bănuială că acești Gallery First Nighters au fost înlocuiți de spectatorii conservatori plătiți, care au reacții vocale ostile față de orice producție de operă conceptuală, oricât de bună ar fi aceasta. Dar, fără să aprob această practică, uneori invidiez pasiunea publicului de operă. Îmi amintesc altercațiile violente din fața Royal Opera House după premiera montării lui Richard Jones cu Das Rheingold. Mi s-a părut mai bine decât iubirea ușor tâmpă exprimată la vreo premieră din West End, unde chiar și cele mai îndoielnice spectacole sunt ovaționate în picioare. Cel puțin iubitorii de operă par să fie interesați de ceea ce văd.

Alberto Bottazzi

Oricât de execrabil ar fi, în Italia, exprimarea zgomotoasă a nemulțumirii față de spectacolele de operă este un obicei probabil la fel de vechi ca opera însăși. Până acum câteva decenii, nemulțumirea era exprimată prin sâsâieli sau fluierături. Italienii au început să huiduie doar în ultimii ani – poate pentru că în unele țări sâsâitul indică satisfacția, sau, mai probabil, pentru că italienii par să adore copiatul a tot ce vine din zona anglo-saxonă. Indiferent dacă e vorba despre sâsâit sau huiduit, în țara noastră cântăreții au avut întotdeauna parte din plin de acest tratament.

Din păcate, loggioniștii italieni sunt faimoși. La Parma, ei sunt acum un fel de vulcan inactiv; la Scala sunt încă activi și extrem de impredictibili. Acum aproape 40 de ani, unul dintre ei mi-a înșirat, zâmbind, lista tuturor cântăreților care într-o stagiune fuseseră aplaudați și în alta sâsâiți. „Nu suntem o instituție de binefacere”, a declarat el tăios când i-am spus că mi s-a părut un obicei crud și laș. Am îndrăznit să afirm că tăcerea totală ar putea fi la fel de eficientă. Răspunsul a venit imediat: „Așa e, dar există întotdeauna spectatori plătiți sau fani care aplaudă.”

Huiduitul este uneori o reacție împotriva unei producții extrem de lăudate, dar care s-a dovedit o dezamăgire (Opere ca Scala așteaptă întotdeauna să fie lăudate necondiționat), sau un protest (vulgar) contra unui cântăreț căruia i s-a făcut foarte mare reclamă. În trecut, acest lucru i s-a întâmplat lui Pavarotti. În 2012, victima a fost Cecilia Bartoli; într-o manieră cât mai evidentă pentru toată lumea, un critic italian cu mare autoritate în domeniu s-a distanțat de huiduieli, dar și de ovațiile excesive ale fanilor mezzosopranei.

Nici măcare compozitorii morți nu sunt imuni la acest fenomen. Îmi amintesc un spectacol cu Didone abbandonata, de Jommelli, când postludiul orchestral lent și tânguitor de după al doilea act a fost primit de public cu chicoteli în momentul în care cineva dintr-o lojă a scos un căscat prelungit, plictisit și sonor.

Manuel Brug

Ca om care merge la operă în Germania, eu nu-mi amintesc vreo perioadă când nu s-a huiduit. La Bayreuth, i-au huiduit pe Wieland Wagner, Götz Friedrich, Patrice Chéreau, Harry Kupfer – practic, toți regizorii. Huiduielile pentru cântăreți sunt de dată mai recentă. De exemplu, nu înțeleg de ce Catherine Foster a fost huiduită după actul I din Die Walküre, la prima ei apariție la Bayreuth, în 2013. A fost nepoliticos și inutil.

Pe de altă parte, pentru unii regizori, huiduitul este ca un ritual. Hans Neuenfels are tot timpul un aer uluit („Am greșit undeva?”) în rarele cazuri când nu este huiduit. Interesant de menționat este faptul că, din experiența mea, cele mai zgomotoase huiduieli le-au încasat operetele sau operele cu dialog: Freischütz la München, Entführung la München și Salzburg. Cred că acolo unde muzica e mai puțină, oamenii simt că au mai multă libertate să comenteze și să reacționeze.

Zece oameni care huiduie se aud mult mai clar decât sute de oameni care strigă bravo, iar media menționează întotdeauna doar huiduielile. Frank Castorf a fost huiduit copios pentru Ring-ul lui de la Bayreuth, dar a primit aceeași cantitate de aplauze. Parsifal-ul lui Stefan Herheim a fost în fiecare an huiduit și aplaudat. Parsifal-ul lui Christoph Schlingensief a fost huiduit la vremea lui, dar azi este văzut ca un succes; la fel s-a întâmplat cu Lohengrin-ul lui Neuenfels, plin de șobolani, care acum, în ultima lui stagiune, este una dintre montările iubite de public.

Mie mi se pare că cea mai nepoliticoasă reacție din partea publicului este cea a aplauzelor slabe, care nu țin până la lăsarea cortinei. Huiduitul este o expresie a pasiunii. Și asta este și opera.

Hugh Canning

Poate că huiduitul este cel mai nepoliticos gest pe care îl poate face publicul de operă – și, din experiența mea, doar publicul de operă face acest gest, nu și publicul altor forme teatrale – dar bănuiesc că este un gest care echilibrează ceea ce se numește claque, adică fanii de la premieră care vin să își aplaude cât pot de tare cântărețul/ dirijorul/ regizorul favorit, indiferent de cât de bine sau de prost a prestat în seara respectivă. La nivel global, eu văd fenomenul huiduielilor drept o agresiune neplăcută. După părerea mea, efectul este și mai puternic când publicul neimpresionat nu face absolut nimic: îmi voi aminti multă vreme – și chiar cu plăcere – expresia lui Dmitri Hvorostovsky când, după un „Eri tu” lipsit de finețe cântat la Royal Opera, în producția recentă cu Ballo, sala nu a reacționat cu ovațiile pe care în mod evident baritonul le aștepta, cu brațele întinse. Revenirile lui Vittorio Grigolo la aplauze aproape cerșite sunt o sursă constantă de amuzament, se pare că atât pentru colegii lui, cât și pentru mine.

Îmi amintesc două situații care mi-au înghețat sângele în vine. În prima mea vizită la Bayreuth, în 1986, Peter Hofmann, un solist adorat la festival de când cântase Siegmund pentru Chéreau, cu un deceniu în urmă, debuta în Tristan. La aplauzele de la finalul actului I, a fost huiduit de ceea ce părea să fie o mulțime de lupi ce urlau. Înainte de actul II, Wolfgang Wagner a apărut pe scenă și a admonestat publicul, întrebând cum anume credeau că ei va mai putea continua bietul om încă două acte. În mod evident, primul act îl epuizase total și probabil că nu ar fi trebuit să cânte Tristan, acesta fiind un semn prematur al retragerii timpurii a lui Hofmann din lumea operei, dar Wagner avea dreptate – acesta era un mod rușinos de a trata un erou al Festivalului de la Bayreuth.

A doua situație a fost la premiera cu Idomeneo, de cealaltă parte a Cortinei de Fier a Germaniei, la Staatsoper Unter den Linden, în Berlinul de est. Regizorul era Ruth Berghaus, o figură controversată în acel oraș, unde se și născuse, dar și în Berlinul de vest. Din multe puncte de vedere, era o producție derutantă, dar conținea cel mai bun monstru marin pe care l-am văzut vreodată în Idomeneo: un dragon chinezesc din hârtie, uriaș, care țâșnea ca un fulger în diagonală, dintr-un colț al scenei către public, asemeni focurilor de artificii. Dar huiduielile de la final au scos la iveală spionii din public, cu aparatele foto în acțiune pentru a-i fotografia pe nemulțumiți drept „dovadă”; în plus, câteva persoane au fost scoase din sală de către „oamenii de pază”.

Și mai tristă mi se pare așa-zisa „pantomimă” a huiduielilor care țintesc personajele negative. Am întâlnit prima oară această mizerie la Glyndebourne – ținta fiind excelentul Pizarro interpretat de Peter Coleman-Wright, în montarea lui Deborah Warner cu Fidelio –, dar de atunci obiceiul s-a întins la alte Opere din țară, la ambele Opere din Londra și chiar, de curând, la Opera North, despre care credeam că deține ultimul public cu adevărat inteligent din UK, unul care era deasupra acestui comportament infantil și insultător.

Rupert Christiansen

Această chestiune nu poate fi analizată ca un fenomen izolat: huiduirea producțiilor de operă de la Covent Garden trebuie văzută din perspectiva unei culturi mai larg răspândite de exprimare zgomotoasă jignirilor, care merge de la Sesiunea de Întrebări pentru Primul Ministru și gradenele din Prima Ligă până la trollii de pe internet și actorii de stand-up comedy care depășesc orice limită. Multe voci vor spune că toate acestea fac parte din democrația nemiloasă dar sănătoasă, din dreptul la exprimare liberă și la protest, deci, într-un fel, sunt un lucru cu care ne putem mândri: suntem norocoși că putem exprima deschis ceea ce gândim. Eu personal nu am huiduit pe nimeni: mi se pare un sunet aspru și lipsit de eleganță, care nu servește decât la încurajarea unei relații superficiale și contra-productive, bazate pe insulte reciproce: montarea făcută de regizor e un pumn pe care acesta îl arată publicului, iar publicul îi arată de- adevăratelea pumnul regizorului. A fi huiduit înseamnă a fi reușit să scoți publicul din starea de acceptare necondiționată; a fi ovaționat înseamnă a fi prezentat, în mod laș, exact ceva pe gustul publicului, adică o dulcegărie amuzantă. Adică ceva infantil, primitiv, lipsit de inteligență.

În cazul celor cinci cele mai recente premiere de la Covent Garden (după părerea mea, toate extrem de slabe), am preferat să nu aplaud deloc, bazându-mă pe principiul că tăcerea în masă va exprima nemulțumirea mult mai eficient decât mugetele pe care destinatarii par să le primească oarecum mândri, bucuroși și onorați. Huiduielile sunt o armă cu tăișul bont, care nu-și lovește eficient ținta.

Și oare adevărații vinovați nu rămân invizibili? Directorul pentru operă de la Covent Garden, Kasper Holten, care selectează și susține regizorii și designerii, Consiliul de Administrație de la Covent Garden, care îi dă lui Holten puteri depline fără a-i da și direcții de acțiune mai clare? Poate pe ei ar trebui să îi luăm prizoneri și lor ar trebui să le spunem în față ce simțim.

Mark Glanville

Am auzit de multe ori huiduieli la meciurile de fotbal, dar îmi amintesc de un singur caz când am auzit huiduieli puternice pentru un cântăreț, într-o Operă. Era vorba despre tenorul Peyo Garazzi, care fusese o alegere nefericită pentru rolul principal din Don Carlo, la ROH. Un tenor lipsit de carismă, cu o voce mică, fără capacitatea de a cânta notele înalte, care a fost cu adevărat o mare dezamăgire în unul dintre rolurile mari de tenor și în mult-așteptata versiune în limba franceză, rar cântată, a minunatei opere de Verdi. Dar oare vociferările nemulțumite ce s-au auzit când a apărut la aplauze au fost o reacție potrivită? A fost un șoc să aud asta la Covent Garden în 1983, când Operele încă nu deveniseră locul de joacă al echipelor de producție în căutare de atenție. Poate că în Italia sau Franța nu ar fi fost un fenomen atât de neașteptat. „Nu ești artist parizian dacă nu ai fost huiduit la Paris”, spune Barry Banks, care a fost huiduit doar de două ori în întreaga carieră, cu ambele ocazii la Paris. Și în ambele cazuri motivul pare să fi fost politic: publicul francez era nemulțumit că vedea producții și artiști de import. Dar experiența l-a marcat negativ și de atunci, de câte ori iese la aplauze, simte o mică teamă că s-ar putea să fie huiduit. „Este culmea ignoranței. Nu mi-aș dori niciodată ca vreunul dintre colegii mei să fie huiduit.”

Simon Keenlyside înțelege faptul că lui Banks nu îi place acest obicei, dar îl vede ca făcând parte din meserie. „Majoritatea colegilor cu care am lucrat și care fuseseră huiduiți acceptaseră acest fenomen cu curaj și continuaseră să cânte în acea operă, luându-și în fiecare seară câte o palmă peste față. La urma urmei, este o meserie la fel ca oricare alta. Ce ar trebui să facă? Să plângă tot drumul, până la hotel? Mie îmi place dreptul de a huidui. Adeseori am fost și eu tentat să huiduiesc. Ce ați prefera: aplauze previzile și politicoase, sau exprimarea extremă a emoției, care le spune clar celor implicați că ori au fost considerați destul de buni, ori nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor?”

Kasper Holten

Părerile mele sunt împărțite în această chestiune. Huiduitul este o modalitate de exprimare a nemulțumirii și, dacă ai creat ceva și le ceri oamenilor să asculte, atunci trebuie să te aștepți și la un feedback negativ și trebuie să îl accepți. Nu te poți aștepta ca toată lumea să adore tot ceea ce faci și nu poți să accepți numai laudele. Dar oare huiduitul este prea dur? Oare nu cumva am greși dacă i-am cere publicului de operă să fie politicos? Le cerem să vină la Operă pentru a trăi alături de noi emoții puternice; le cerem să vină și să plângă, să râdă și să iubească alături de noi. Ar trebui să fim extrem de bucuroși că opera este o formă de artă pentru care oamenii au sentimente atât de pline de pasiune.

Dar nu e foarte plăcut să fii nici în situația celui huiduit. Întâlnesc uneori spectactori care cred că nouă, regizorilor, chiar ne place să fim huiduiți. Eu nu cred că acest lucru este valabil pentru vreunul dintre regizorii pe care i-am întâlnit. Știu că nu este valabil pentru mine. Când ieși pe scenă după premieră, simți că te-ai prezentat pe tine însuți. Într-un fel, e ca și cum ai fi gol. Și doare dacă ceea ce primești sunt huiduieli.

Adevărata problemă cu huiduielile este că acestea nu au nuanțe. Cu ce nu a fost de acord publicul? De ce? Au exista și aspecte care le-au plăcut? A fost o chestiune de gust, sau au simțit doar că opera a fost prost cântată? Câți spectatori din sală au huiduit? La Berlin m-am întrebat: au huiduit pentru că montarea a fost prea radicală, sau pentru că nu a fost destul de radicală? Ca artist, e greu să rămâi sensibil la lumea din jurul tău și, în același timp, să nu te ofensezi ușor.

Dar durerea mea este lipsită de interes: eu am ales să îmi prezint creația. Pentru mine, totul se reduce la asta: dacă huiduitul vine din suflet, atunci huiduiți. Dacă este vorba despre exprimarea pasională, simțită și gândită, a unei nemulțumiri față de ceea ce ați văzut, fiți cât mai vocali. Dar dacă este o reacție standard față de oameni care au alte gusturi decât voi, sau față de o producție ce și-a asumat riscuri și a adus schimbări, atunci gândiți-vă puțin înainte de a sări să huiduiți!

Max Loppert

Am huiduit o singură dată. Era într-o sală de concerte, nu într-un teatru de operă. Am sosit în 1967 în Marea Britanie și nu la mult timp după aceea m-am dus la Festival Hall pentru primul meu concert live cu Missa Solemnis, în timpul căreia am fost atât de dezamăgit de diferența dintre ceea ce mă așteptam să fie – înălțare muzicală și spirituală – și ceea ce era în realitate – execuție muzicală rece și fără sentiment –, încât, atunci când dirijorul a ieșit la aplauze, m-am trezit scoțând un boo prelungit de pe locul meu, aflat lângă ieșirea de la ultimul nivel. (Să spun și despre cine era vorba: Lorin Maazel.) Privind în urmă, mă simt prost din cauza acestui moment de folie de tinerețe; și totuși, această experiență mă ajută în cazurile când la finalul unui spectacol de operă se aud vociferări de nemulțumire: îmi amintește că oamenii sunt foarte implicați în așa numitele arte muzicale clasice și muzicalo-dramatice, ceea ce îi împinge să protesteze atunci când, după urechile și ochii lor, spectacolul a fost un eșec.

Mi se pare util să îmi amintesc propria mea experiență de huiduire în cazurile în care este nevoie de explicații. (Ar fi interesant să vedem ce ar spune un psihiatru sau un psihanalist despre paralelele dintre huiduitul violent din Operă și ovațiile nu mai puțin isterice cu care sunt întâmpinate divele/starurile masculine de câtre spectatorii ce urmăresc opera în picioare, la Met. După părerea mea, ambele activități, azi restrânse la teatrul liric, sugerează în mod definitoriu că opera este, printre altele, liantul ce menține în echilibru psihicul oamenilor care, altădată, erau considerați psihotici funcționali. Dar despre asta vom vorbi altădată.) Dar asta nu înseamnă că disprețuiesc acest obicei, deși am ajuns să îl consider imatur (așa cum eram și eu când am huiduit prima oară), prea la îndemână, aproape niciodată scuzabil. După părerea mea, există, ca la Dante, mai multe niveluri. Este complet greșit să huiduiești cântăreții, a căror muncă implică risc, auto-expunere, utilizarea unor rezerve de curaj, toate acestea într-o măsură imposibil de imaginat de un spectator obișnuit. Mutatis mutandis și, poate, la un nivel mai scăzut de culpabilitate, același lucru i se aplică (este părerea mea de acum) și dirijorului. Și, a propos, am aflat între timp că scăderea intensității aplauzelor finale la apariția unuia sau altuia dintre artiști este, de departe, cea mai eficientă metodă de demonstrare a nemulțumirii, atât pentru cântăreți cât și pentru dirijori.

Tot de un nivel scăzut de inacceptabilitate, dar la fel de nepotrivit pentru un teatru – care, la urma urmei, nu găzduiește nici o coridă și nici un meci de box – este huiduitul echipei de producție: fenomenul este oarecum acceptabil doar pentru că era în care trăim este cea a „montărilor critice”, ale căror producători își propun uneori din start să provoace astfel de uragane la final. („Controversa” ca instrument pentru a aduce oamenii în sală și a obține contracte viitoare pentru regizor: un alt subiect pentru o discuție viitoare.) Exact în acest moment din istoria Europei de Vest, când s-a întâmplat ca jurnaliști să fie uciși pentru că au publicat desene provocatoare, nu-mi va trece deloc prin cap să le neg huiduitorilor dreptul de a protesta liber contra libertății teatrale de exprimare „provocatoare”. Totuși, aș face ceva: i-aș ruga să se gândească foarte bine de fiecare dată dacă acest tip de protest (benign fizic) se traduce, într-un final, printr-o reacție echivalentă cu violența.

Russ McDonald

A huidui sau a nu huidui – nu aceasta este întrebarea. Pentru că nu există nici o întrebare: huiduitul este necesar. Una dintre puținele arme de încredere din trusa spectatorului, huiduitul este folositor, chiar dacă este un instrument puțin cam dur. Huiduitul cântăreților este un fenomen rar în zilele noastre în Operele mari, deoarece sistemul internațional garantează cel puțin competența. Dar dezvoltarea Regietheatre a schimbat regulile jocului, deci echipele de producție au devenit ținta predilectă a nemulțumirilor exprimate cât mai vocal. Și așa și trebuie să stea lucrurile. Opera este o artă a comunicării, o activitate vie, reciprocă, în care publicul îl stimulează pe interpret și vice versa. Strălucirea trebuie primită cu ovații, calitatea slabă sau perseverența în lipsa de calitate cu huiduieli. Acum, când mulți regizori se consideră artiști de același nivel cu compozitorii și libretiștii, când simt că au dreptul să înlocuiască povestea originală cu alta (Idomeneo al lui Kušej de la Royal Opera), sau să adauge un strat narativ contra-textual (Ariadna lui Thoma, de la Glyndebourne), sau să elimine muzica ce nu se potrivește cu teoria lui (Traviata lui Konwitschny, de la ENO), atunci publicul trebuie să obiecteze într-un mod cât mai vizibil.

Huiduitul este eficient și nu poate fi interpretat greșit. El trimite un mesaj managementului. Metodele alternative de protest – scrisori către Editor, retragerea din asociația Prietenii Operei, nemersul la spectacol – sunt, prin comparație, apă de ploaie. Nu vrem să spunem că trebuie huiduite doar montările ciudate: regizorul care creează o producție lipsită de viață sau neinteresantă merită și o Zmeură de aur. Există spectatori care abuzează de huiduieli, așa cum există și spectatori care ovaționează fără să gândească, dar publicul trebuie să aibă întotdeauna dreptul de a reacționa cinstit. Huiduielile au loc, în general, la premieră, dar, uneori, ar trebui să se audă și la următoarele spectacole. Când un domn elegant, în costum, strigă din tot sufletul boo după o farsă regizorală – cum ar fi, să zicem, Meistersinger în montarea Katharinei Wagner, la Bayreuth –, simt o geană de speranță.

Susanne Mentzer

Recunosc un lucru pe care puțini cântăreți îl recunosc: am fost huiduită. Era la Opéra de Paris, unde cântam rolul lui Nicklausse, în Les Contes d’Hoffmann. Nicklausse este un rol pentru care eram cunoscută și cu care avusesem mare succes. În Paris, am avut trei zile de repetiții pentru o reluare a producției lui Robert Carsen, o producție complicată ce urma să fie înregistrată și scoasă pe DVD. Rolul fusese interpretat de o mezzo binecunoscută, care nu era disponibilă acum. Având în vedere că repetasem foarte puțin, mi s-a părut că m-am descurcat bine în spectacol. Dar când am ieșit la aplauze, am fost huiduită.

Nu știu exact cum să explic sentimentul foarte neplăcut pe care l-am avut, sau teama înfiorătoare resimțită la următoarele spectacole. Nu am înțeles ce fusese atât de groaznic în interpretarea mea încât să primesc o astfel de reacție. Am avut dureri de cap teribile și am făcut o depresie ușoară. Mi-a luat ceva până mi-am recăpătat încrederea. Mai târziu am înțeles că fusesem huiduită pentru că nu eram cealaltă mezzo.

Opera are mai mulți „bucătari”. Cântăreții sunt obligați, prin contract, să cânte în producția respectivă și să facă ceea ce le cer designerii, regizorii, dirijorii. Asta este meseria noastră. Dacă publicului nu îi plac alegerile făcute de toate aceste persoane, atunci cel care primește exprimarea nemulțumirii este cântărețul. Iar cântăreții au un psihic ciudat. Având în vedere că instrumentele noastre se află în interiorul nostru și că nu am avut nimic de spus atunci când natura și genele le-au înzestrat așa cum au făcut-o, avem tendința de a identifica cu vocile noastre. Ne aruncăm pe scenă seară după seară, așteptând aprobarea publicului. Stăm departe de cei pe care îi iubim pentru a face acest lucru. Când suntem huiduiți, efortul nostru pare lipsit de valoare.

Eu cred că huiduitul este nepoliticos și produce suferință. Provoc orice spectator să se pună în locul nostru. Dar, desigur, există și libertatea de expresie. Un membru al publicului are dreptul să își exprime nemulțumirea. Dacă nu își pot primi banii înapoi pentru bilet, ce le rămâne de făcut? Totuși, eu simt că cei care huiduiesc sunt oameni răi. Oare cred că vor câștiga ceva prin huiduieli, pe lângă faptul că fac rău? Poate că încearcă să trimită un mesaj nu neapărat interpretului, cât conducerii. Dar pot recurge și la alte variante, cum ar fi să scrie o scrisoare. Am văzut soprane huiduite pentru că nu erau Maria Callas. Am văzut și artiști huiduiți pentru că erau americani. Este absurd. Poate că în unele teatre valoarea este la nivelul prețului biletului. Acesta era sistemul din Italia, din trecut, dar nu cred că mai este valabil azi. Am văzut și cum se cumpărau aplauzele în culise. Dar eu nu am plătit niciodată pentru a fi aplaudată. E ca și cum ai da bani ca să scapi de frică.

Și un ultim lucru: huiduitul mă tulbură. Deși apreciez și sunt recunoscătoare pentru faptul că publicul se poate simți atât de implicat încât să simtă nevoia de a aproba sau dezaproba vocal, mi se pare că opera nu este un sport cu spectatori. Este o formă de artă. Și există o diferență mare între cele două.

OPERA, martie 2015

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.