Numărul pe luna Martie al revistei Opera este deja disponibil online, iar ediția tipărită va apărea pe 14 Februarie. Daniele Rustioni este omul zilei; sunt anunțate nominalizările pentru Opera Awards 2017. Alături de cronicile de la Madama Butterfly de la Teatro alla Scala, Falstaff de la Wiener Staatsoper, Roméo et Juliette de la Metropolitan sau Der Rosenkavalier și La traviata de la Royal Opera House, iată și două două relatări de la Craiova și Galați, două teatre muzicale care nu poartă numele de Operă Națională, fiind finanțate local. Pentru Craiova nu e prima dată, dar pentru Galați este o premieră.

Iată și traducerea celor două cronici de la Don Carlo (Craiova) și Lucia di Lammermoor (Galați):

Craiova

În perioada cât clădirea Operei este în renovare, compania își desfășoară activitatea în sala de conferințe a Ministerului Apărării. Clădirea este un exemplu tipic pentru arhitectura comunistă a anilor ’80, dar interiorul s-a dovedit a fi primitor, cu o acustică bună și cu fosă pentru orchestră. Toate acestea m-au dus cu gândul la comentariile lui Graham Vick privitoare la montarea operelor în spații cât mai accesibile. În mod clar OPERA CRAIOVA nu s-a lăsat intimidată de această locație și a deschis stagiunea cu Don Carlo în versiunea italiană, cu cinci acte (5 Octombrie). Planul fusese ca această producție să aibă premiera în  Iunie, dar regizorul, Rareș Zaharia, a fost numit consilier al ministrului culturii și ideea a fost amânată. Montarea lui Zaharia a fost lipsită de imaginație, regizorul părând să lase soliștii să se descurce singuri și, prin urmare, să se complacă în cea mai proastă tradiție a unor histrionisme de modă veche. Scenografia a constat în imagini suprapuse pe panouri înalte, indicând diferite locații: grădina palatului, Escurialul, mănăstirea Saint-Just.

Don Carlo necesită un cvintet solid de voci în rolurile principale și acest spectacol a răspuns foarte bine acestei nevoi. Hector Lopez în rolul lui Carlos a evoluat de la nivelul liric la cel de tenor spinto și a livrat o interpretare foarte bună. Sorin Drăniceanu a fost Filip și a cântat un „Ella giammai m’amo” tânguitor, eclipsându-l pe Kahaber Shavidze, care a făcut un Inchizitor convingător, dar mult mai direct. Karina Flores a înlocuit-o în ultima clipă pe Anda-Louise Bogza și, în ciuda unor note nesigure în aria finală, s-a descurcat bine. Posa a fost interpretat de tânărul Șerban Vasile, un bariton verdian puternic din punct de vedere vocal, dar primitiv la nivel dramatic. Ramona Zaharia a făcut o Eboli ce amintea mai degrabă de Carmen, dar a livrat rolul sigură pe ea. Seara ar fi fost mai reușită dacă Walter Attanasi ar fi dirijat mai cu entuziasm și mai plin de viață și dacă ar fi reușit să sincronizeze orchestra cu soliștii.

Galați

Cândva un port prosper la Dunăre, Galațiul și-a pierdut aura cosmopolită și clasa de mijloc în momentul în care comunismul l-a transformat într-un centru industrial, cu fabrici de oțel și șantiere navale imense, demolând aproape toate clădirile istorice și înlocuindu-le cu blocuri gri. În ciuda acestor schimbări, teatrul muzical din localitate, NAE LEONARD, care poartă numele unui faimos tenor de operetă din anii 50, are ambiții impresionante.

Pe 27 noiembrie, festivalul anual de muzică din Galați s-a deschis cu Lucia di Lammermoor. Producția lui Horațiu Balint a fost descriptivă și corectă; făcută pentru a putea fi transportată în turnee, a avut o viziune simplă și lipsită de pretenții.

Lucia a fost Elena Moșuc; prima arie nu a impresionat prea mult, duetul cu Edgardo a fost mai bun, iar actul II a fost cu adevărat desăvârșit, Scena Nebuniei dovedind că soprana este încă stăpână pe rol. Moșuc a arătat o coloratură precisă și plină de agilitate, dar și o artă muzicală de nivel superior. Florin Guzgă este un tânăr tenor extrem de promițător, iar modul său de interpretare a lui Edgardo s-a maturizat de când l-am văzut ultima oară, la Iași (Iunie 2016, p. 747). Notele înalte sunt sigure, iar interpretarea a subliniat fragilitatea emoțională a personajului. Alexandru Aghenie a fost un Enrico tânăr și foarte hotărât, cu voce pătrunzătoare, iar Dan Popescu un Raimondo puternic, deși bi-dimensional.

ALEXANDRU PĂTRAȘCU

Notă: Din păcate, ultimul paragraf al corespondenței a fost omis la editarea articolului în revistă, dar țin să-l menționez aici:

The chorus, but mainly the orchestra fought successfully to go beyond their condition, and this was the merit of conductor Cristian Sandu, who managed to balance the whole performance with competence and unexpectedly vivid dramatic moments.

Corul, dar mai ales orchestra s-au luptat cu succes să-și depășească condiția, iar meritul a fost al dirijorului Cristian Sandu care a reușit să echilibreze întregul spectacol cu competență și momente dramatice neașteptat de vii.

Galerii Foto:

Craiova:

Galați:

 

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.