Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un Fidelio pentru toate vremurile


În ultima vineri, 1 Iulie 2016, la Opera Națională București, premieră
Ludwig van Beethoven: Fidelio
Libretul de Joseph Sonnleithner, Stephan von Breuning şi Georg Friedrich Treitschke
Textul vorbit de Graham Vick
Regia: Graham Vick; decoruri: Samal Blak; costume: Mauro Tinti; lumini: Giuseppe di Iorio; asistent de regie: Matthias Janser
Dirijor: Cristian Mandeal; maestru de cor: Stelian Olariu
Asineta Răducan – Leonora, Andrei Lazăr – Jaquino, Valentin Vasiliu – Pizarro, Horia Sandu – Rocco, Laura Nicorescu – Marzelline, Cătălin Țoropoc – Fernando, Marius Vlad Budoiu – Florestan

Ultima premieră a uneia dintre cele mai zbuciumate stagiuni ale ONB a fost Fidelio, opera lui Beethoven, un manifest idealist incomparabil. Dar ce sezon! Cu Oedipe în regia Valentinei Carrasco, în anticiparea premierei de la Covent Garden a lui Enescu, apoi Così fan tutte al lui John Fulljames, și cu acel magnific Manon, cântecul de lebădă al baletului lui Johan Kobborg (pe lângă DSCH/The Dream și cele două Tripticuri), pentru ca, în final, acest Fidelio să încheie o epocă incredibil de cosmopolită și de modernă pentru Opera Națională.

Graham Vick a prezentat conceptul producției sale cu o săptămână înainte de declanșarea evenimentelor dramatice de la Operă, din ultimele luni. Nimeni nu ar fi bănuit atunci cât va fi de vizionar.

Graham Vick a avut dreptate…

… atunci când a preferat o translatare a acțiunii libretului din Spania secolului XVIII într-o perioadă modernă, nedefinită. Prea multă vreme opera lui Beethoven a fost victima politizării. Istoria deținutului politic este ciclică. Finalul fericit al eliberării lui tentează orice ideologie, în timp ce eroismul soției care se travestește pentru a se angaja la închisoarea unde este captiv a creat mituri. Evitând plasarea într-un context clar, Vick a făcut ca acest Fidelio să fie al tuturor. Și al publicului matur, care asociază represiunea politică unei forme de totalitarism (fascism, nazim, comunism), dar și al celui tânăr, care descoperă azi puterea protestului într-o democrație (mișcări ecologiste, cauze umanitare, drepturile omului). Astfel, ușile de la intrarea principală a Operei, blocate cu oameni înlănțuiți sau cu lacăte, în fața cărora manifestau tineri cu lozinci cerând imperativ „Respect!”, păreau, pentru mulți iubitori de operă, o prelungire a tensiunilor din instituție. Iar Florestan putea fi oricine: Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Da, pentru cei care știu cine sunt acești oameni. Johan Kobborg? Cu siguranță că da, chiar dacă „ceilalți” l-ar putea vedea pe Vlad Alexandrescu în această postură. Și, de ce nu?, ar putea fi chiar Răzvan Dincă.

_DSC5774

Dar, dincolo de toate aceste conexiuni, producția regizorului britanic are propria sa valoare intrinsecă, tocmai prin faptul că nu arată cu degetul spre o situație concretă. Nu există decor. Scena se deschide complet, până la capătul ei, la acel zid din culise pe care scrie „Speranță”. În mijlocul ei, un imens morman de haine, care provoacă imaginația. Pot fi hainele rezultate în urma unui val uriaș de arestări. Dar tot atât de bine poate fi o metaforă a banalității: ce se întâmplă oare într-o spălătorie atunci când o criză blochează activitatea firmei timp de săptămâni? Poate fi groapa de gunoi de la Pata Rât. Sau poate fi mizeria morală a lumii, pur și simplu, căreia umanitatea îi face față insuficient, cu doar șapte mașini de spălat. Și tu poți fi una dintre ele, dacă vrei neapărat să schimbi lumea.

_DSC2098

Spectacolul e invaziv, mai mulți tineri actori intervenind din sală sau de pe scenă, interacționând cu spectatorii, strigând replici și acuze între ei, provocând, implicând, demonstrând că opera pe care Beethoven a scris-o acum două sute de ani este actuală și că ne privește. Sunt acolo și rezistența dar și societatea civilă, spectatorul e liber să-și imagineze ce vrea. Soldații lui Pizzaro pot fi, de asemenea, poliția politică sau doar simple forțe de ordine (deși jandarmii mascați, mergând în patru labe ca niște câini, ar indica mai degrabă prima variantă).

Ultima inovație: dialogurile adaptate liber și traduse în limba română. Departe de fi o întoarcere la vremurile când la ONB se cânta orice operă în limba română, aceste dialoguri au imprimat cursivitate dramatică, exploatând la maxim potențialul de oratoriu al operei lui Beethoven, în care replicile fac să avanseze acțiunea, în timp ce ariile, duetele, ansamblurile și corurile rămân un comentariu muzical, subliniind la infinit frumusețea compoziției. Aproape că nu mai aveai nevoie să citești traducerea din limba germană. Era suficient să asculți și știai sigur că ai primit totul.

Cât despre participarea publicului la începutul actului al doilea, Graham Vick povestea într-o conferință (“Inclusion or Be Damned”) că experimentul acoperirii capului cu un sac pentru a înțelege mai bine întunericul din celula lui Florestan a avut un mare succes atunci când a montat Fidelio la Birmingham. Toți spectatorii au participat, cu o singură excepție, notabilă: un critic. La București, aproape că a fost invers: mai degrabă cei puțini care meditaseră de dinainte la semnificațiile acelui Gott! Welch Dunkel hier… (Doamne! Ce întuneric e aici…) au făcut-o. Am avut ocazia să experimentez o dată bezna totală: în celula de izolare de la Fortul 13 Jilava. În sala de operă, experiența întunericului e purificatoare: ai ocazia să fii singur, în mijlocul a sute de persoane. Singur, doar tu cu muzica cea mai tulburătoare scrisă vreodată. Și cu emoțiile tale.

Asineta Răducan, revelația

Înainte de a vorbi mai pe larg despre muzică, e cazul să vorbim despre revelația acestei producții, Asineta Răducan. Până azi era o ilustră necunoscută în afara publicului Operei Brașov. Acum a rămas întipărită pe retinele tuturor celor care au fost martorii acestei premiere și în memoria auditiv-afectivă a noastră, a nebunilor ce nu credeam că există o interpretă onorabilă pentru rolul Leonorei în această colonie a operei italiene care este România lirică. Nu credeam în transfigurarea unui artist de operă. Acum cred. Asineta Răducan a fost înălțată de muzică și dusă spre un triumf pe cât de neașteptat, pe-atât de indiscutabil. Dacă lucrurile păreau să decurgă normal în prima parte a operei, în schimb nimic nu anticipa explozia de dramatism și de investire artistică din Abscheulicher! (Monstru abominabil!), marea arie din actul întâi. Vocalizele ascendente amețitoare și finalul debordant de energie au uimit, au emoționat, au vărsat ultima doză de adrenalină peste ceea ce era deja paroxistic în zona vizuală a producției.

_DSC6051

La polul opus a fost orchestra. Fidelio este o partitură foarte grea, în special în zona alămurilor, solicitate constant pe tot parcursul operei, Beethoven cere mereu expresivitate și precizie, exact ce lipsește falangei ONB. Ratările de la corni (în special – iar cornul este un instrument deficitar în mai toate orchestrele românești) și trompete au fost numeroase și dureroase. S-ar putea scrie un pamflet întreg numai despre alămurile din această seară, dar ar fi inutil, pentru simplul motiv că, în ansamblul lui, spectacolul a fost foarte reușit. La rândul său, Cristian Mandeal n-a demonstrat nimic, a fost lipsit de viziune, târându-se greoi prin partitură, o definiție vie a mediocrității. Și totuși, dacă e să găsesc o scuză, în tot acest provincialism s-a simțit mereu că fiecare instrumentist s-a străduit să-și depășească nivelul, chiar dacă o parte dintre ei au ratat. În schimb corul a fost excelent, stimulat de ieșirea din rutina italiană, de un contrast dinamic izbitor între suavitatea lui O, welche Lust și declamația finală din Wer ein holdes Mann.

_DSC5943

Distribuția a fost destul de echilibrată. Laura Nicorescu a fost o Marzellina irezistibilă, cu o frazare impecabilă, a cărei voce lirică a păstrat inocența pe care Vick i-a refuzat-o personajului (scena de sex de la începutul actului I), dar și progresia dramatică a maturizării. Andrei Lazăr n-a avut nici un fel de probleme cu rolul lui Jaquino. Horia Sandu ar fi fost aproape ideal ca Rocco, dacă ar fi avut o dicție mai bună, dar tonul său grav, de basso cantante, dublat de o persona plebee, a funcționat de minune. Valentin Vasiliu a fost foarte convingător ca personaj, chiar până la punctul în care aproape că am uitat, sau n-am vrut să mai văd, că vocea are un timbru destul de ingrat, limitat în armonice și o pronunție mai aproximativă decât în alte incursiuni ale sale pe teritoriul operei germane. Marius Vlad Budoiu a fost el însuși, poate cel mai detașat de dramă dintre toți, un Florestan cu alură de profesor universitar, dar de un calibru vocal mic, fără să deranjeze însă cu nimic. Un exemplu clar rămâne duetul său cu Leonore (O namenlose Freude!), în care părea mereu depășit de vulcanica Asineta Răducan. În fine, Cătălin Țoropoc a închis seara cu o prestație bună în rolul lui Fernando, în ciuda unor mici pierderi de substanță în emisia vocii.

A fost un final de stagiune memorabil. Dar și o ștachetă foarte înaltă pentru producțiile viitoare. În toamnă este anticipată o producție de operă (sau de operetă) a lui Andrei Șerban. Deși sunt un entuziast al repatrierii producțiilor sale legendare din teatrele de operă importante, pentru prima dată am sentimentul că, după acest Fidelio, continuarea logică ar fi o punere în scenă nouă și originală.

Galerie foto de la premieră și de la repetiții (©GIN FOTO/ONB):

11 comentarii la “Un Fidelio pentru toate vremurile

  1. Rares Z.
    Iulie 2, 2016

    Acei „tineri din cor” ce au sustinut protestul in fata operei si apoi au avut interventii in timpul spectacolului sunt de fapt ACTORI colaboratori ai operei nationale. Sa-i dam cezarului ce-i al cezarului.

    Apreciază

  2. sorin
    Iulie 3, 2016

    Sa stii ca, in mare, si spre deosebire de alte ocazii, de data asta sunt pe aceeasi lungime de unda cu tine. As mai nuanta faptul ca numarul figurantilor a fost impresionant [daca am numarat bine au fost 25 de persoane], dar prestatia lor mi s-a perut de cele mai multe ori fortata si intr-o nota falsa, cantaretii dovedindu-se, inclusiv in partile vorbite, niste actori mult mai buni, desi nici ei nu m-au convins decat uneori. As avea si unele mici „contre” – scena de sex e mai mult o tentativa de viol, careia ea nu prea poate sa i se opuna; Marzelline e un fel de fetita-spre-adolescenta, un pic naiva, care abia acum incepe sa descopere dragostea, iar conceptul s-a mulat perfect pe interpreta, care a jucat superb scena revelatiei, cand descopera ca intregul ei univers se prabuseste fiind construit pe premise false si probabil putini au observat jocul ei subtil, in lateralul scenei, furati de dramatismul zonei centrale. Sunt detalii numeroase care pot scapa la prima vizionare, se cer mai multe pentru aprofundarea conceptului si a ideilor.
    Genial mi s-a parut si conceptul oamenilor-caini – poate simbol al celor care-i lingusesc pe ticalosi sau al celor ce-i servesc pana la capat, fara sa tina cont de nimic – exceptionala reflexie a unei realitati dureroase, cand candidati cu antecedente penale au fost nu doar acceptati ci si votati, ba chiar castigand alegerile cu o falsa majoritate.
    In plan muzical m-as fi bucurat sa aud o orchestra care sa sublinieze subtitlitatea muzicii si sa imbrace frumos vocile, nu sa bubuie permanent inecandu-le in torentul sonor si incurcandu-le cu nenumaratele scapari pe langa nota. Mandeal a fost, dicolo de o platitudine fara margini, si de o lipsa totala de intelegere si iubire a vocilor. Laura Nicorescu are o voce superba, dar delicata si au fost multe momente cand s-a auzit cu greutate peste orchestra, insa a avut inteligenta sa nu forteze si a pastrat o emisie lejera si luminoasa. Nici Valentin Vasiliu nu a avut o soarta mai blanda, vocea lui nefiind nicicum pe calibrul fizicului, lucru subliniat de orchestra voluminoasa, care nu l-a menajat deloc. A rezultat o prezenta stearsa, lipsita de vigoare, atat vocal cat si scenic, prea putin interesant. Andrei Lazar a fost ca de obicei un interpret implicat, dar vocal nu mi s-a parut ca intra bine in papucii rolului, avand o emisie dura, aspra, colturoasa, lipsita de stralucire si de rotunjime. Marius Budoiu parea picat de pe alta planeta, venit dintr-un univers paralel, fara tangenta cu ceea ce se intampla pe scena; vocal a fost mai putin nazal si latrator ca in alte aparitii, a reusit sa scoata niste sunete mai rotunde si mai melodioase, care mi-au amintit ici si colo de vocea superba de tenor liric pe care a avut-o acum vreo 20 de ani si din care nu a mai ramas mare lucru. Horia Sandu mi s-a parut intr-o forma foarte buna [ in rolul asta am auzit dictie mult mai proasta de la vorbitori nativi de germana ] si care si-a construit credibil si gradat personajul, initial un mic ticalos oportunist, dar care demonstreaza ca nu si-a pierdut complet demnitatea, umanitatea si coloana vertebrala. Catalin Toropoc ne-a obisnuit cu prezente frumoase, vibrante, si asa l-am vazut la repetitia generala, dar la premiera am simtit o raguseala care i-a afectat aproape permanent cantul; a reusit sa iasa cu bine, dar raman cu impresia ca a facut un lucru foarte riscant.
    Despre primadonna – numai de bine. Si pentru mine a fost o revelatie placuta, in sfarsit apare cineva care reuseste sa ne ofere tot pachetul, excelenta vocal si impresionanta ca interpretare, cu detalii de o subtilitate rar intalnita la case mult mai mari.
    Si tot o nota mare pentru cor, care dincolo de prestatia vocala aproape fara cusur, a completat excelent figuratia. Doar ca – si aici inca o bila neagra pentru dirijor -, datorita ritmului infernal cerut pentru stretta finala au aparut inerentele decalaje intre cor si orchestra si intre orchestra si solisti; chiar daca au fost relativ mici, au fost sesizabile.
    Per global insa mi s-a parut un spectacol foarte puternic, apt sa sublinieze mesajul emotional al muzicii si sa te prinda, sa te rascoleasca, indiferent daca esti un meloman cu lunga experienta sau esti intrat pentru prima oara in sala Operei. Un spectacol apt sa creeze pasiuni pozitive sau negative si partizanate, dar care nu are cum sa te lase indiferent.

    Apreciază

  3. strasbourgel
    Iulie 7, 2016

    Unde se mai poate asculta opera live la Bucuresti pana la noua stagiune?

    Apreciază

  4. Pingback: Văduva veselă, dar plicticoasă, de la ONB | Despre Opera

  5. Pingback: „Fidelio” și „Così fan tutte” de la ONB în revista „Opera (UK) | Despre Opera

  6. Pingback: Topul „Despre Opera”: Cele mai frumoase momente ale anului 2016 | Despre Opera

  7. Pingback: Un „Ballo” în care măștile cad | Despre Opera

  8. Pingback: Fidelio, din nou la ONB (și singura dată) | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: