Un interviu acordat de criticul Christian Merlin website-ului Forum Opéra, în care regăsesc multe dintre convingerile mele despre critica muzicală.

Critic muzical la Figaro de mai bine de cincisprezece ani, binecunoscut ascultătorilor France Musique pentru participarea sa la diferite emisiuni, dar și cititorilor revistei L’Avant-Scène Opéra, Christian Merlin ne prezintă propria sa concepție cu privire la o meserie care intră în categoria „meseriilor din domeniul operei”.

Forum Opéra: Există studii care conduc la meseria de critic muzical?

Christian Merlin: După părerea mea, nu există așa ceva. Poate că sunt un caz atipic, deoarece nu am ajuns la critică venind dinspre muzică. Am făcut studii de limbă germană. În muzică sunt un impostor, dar în germană am o diplomă, căci sunt absolvent de facultate și am și doctorat.

F.O.: Nu ați făcut muzică nici măcar ca amator?

C.M.: Nu cânt la nici un instrument. Nu sunt muzicolog în sensul analitic, adică nu mă simt în stare să analizez o partitură. Dar mă uit în partituri mai degrabă pentru a verifica un element anume, în special dacă sunt surprins de alegerea pe care o face un interpret. În schimb, dacă citesc partitura unei muzici pe care nu o cunosc, nu îmi pot da seama cum sună.

F.O.: Și atunci, cum ați ajuns la critică?

C.M.: Pur și simplu datorită pasiunii pentru a asculta muzică; și am încercat destul de devreme să fac conexiunea între cele două pasiuni pe care le aveam, studiile de germanistică și muzica. Am făcut asta prin subiectele alese pentru cercetări, prima fiind lucrarea de masterat, care a fost despre Wagner. În ceea ce privește critica, am început foarte devreme. Îmi scriam povestirile într-un caiet, mai precis într-un dosar special. Aveam trei sau patru cititori: părinții, mătușa și, uneori, fratele meu, care nu era foarte interesat. Erau destui și situația îmi convenea de minune.

F.O.: La ce vârstă ați mers pentru prima oară la un spectacol ?

C.M.: Am început să merg la operă de foarte mic, pentru că bunicul meu matern era medic și făcea gărzi duminica, la Opera din Nisa. Era foarte des de gardă, pentru că accepta să acopere și spectacolele de balet și operetă, în timp ce mulți dintre confrații lui nu voiau să fie de gardă decât când se cânta Wagner sau Verdi. Așa că, atunci când eram în vacanță la bunici, mă duceau la operă. La nouă ani văzusem nucleul repertoriului epocii, cu interpreți cum ar fi Régine Crespin sau Albert Lance. Îmi amintesc că l-am văzut în Carmen pe tânărul Plácido Domingo – bunicii mei îmi spuseseră că va cânta „un tenor extraordinar” și rămăseseră fascinați de faptul că, la finalul ultimului act, o ducea în brațe pe Viorica Cortez, după ce o înjunghiase. De asemenea, am putut să îi văd pe Montserrat Caballé și José Carreras în Adriana Lecouvreur.

F.O.: Deci, o familie de melomani ?

C.M.: Părinții mei ascultau multe discuri, iar celălalt bunic, Louis Merlin, era un om de radio, legat de istoria postului Europe 1, unde unul dintre studiouri îi poartă numele. În adolescență, m-am îndepărtat puțin de muzica clasică, la fel ca toată lumea, evident, dar aceasta a revenit în forță în momentul anilor de pregătire pentru facultate. Acela a fost momentul în care am început să îmi scriu propriile păreri și notițe și când am început chiar să studiez stilul în care se scriau criticile. Cumpăram Le Monde de la Musique, Diapason, Opéra International și, cum tatăl meu citea Le Figaro, citeam și eu articolele lui Pierre Petit. Îmi amintesc chiar că i-am scris lui Pierre Petit, supărat că acesta confundase orchestra simfonică din Viena cu Filarmonica vieneză!

F.O.: Și cum ați făcut apoi pasul pentru a deveni și dvs critic?

C.M.: Au existat câteva figuri tutelare care m-au încurajat să transform o pasiune într-o activitate profesională. În primul rând, Jacques Doucelin, de la Figaro ; îi scrisesem pentru că observasem că el era cel care scria mereu despre Wagner în Le Figaro. Am fost întotdeauna foarte impresionat de disponibilitatea și amabilitatea oamenilor cărora le scriam! Cu Pierre Boulez am mers la nimereală, iar  el mi-a răspuns în scris, deși credeam că nu o să răspundă niciodată unui simplu masterand de la Paris IV.

F.O.: Ați intrat direct la Figaro ?

C.M.: Nu, căci întâlnirea decisivă a fost cu Michel Pazdro. Mai multe persoane îmi sugeraseră să scriu în L’Avant-Scène Opéra. Iar eu, cum îmi făcusem formarea de iubitor al artei lirice citind exact acele volume, eram de părere că nu aveam în nici un caz nivelul necesar pentru a scrie acolo. Mai mult, toate operele lui Wagner fuseseră deja analizate. Dar eram la începutul anilor 1990 și mi s-a atras atenția că tocmai se pregătea o nouă ediție a numerelor dedicate Inelului Nibelungilor. Deci am făcut o scrisoare foarte formală pentru Michel Pazdro, urmând sfatul câtorva persoane, printre care Jacques Doucelin și Bernard Banoun, care își făcuse lucrarea de doctorat despre Strauss și Hofmannsthal. Michel Pazdro m-a primit, s-a declarat interesat de subiectul meu (timpul la Wagner) și mi-a comandat un articol de fond pentru numărul consacrat Walkiriei.

F.O.: Deci totul a plecat de la acel articol?

C.M.: De fapt, discuția nu s-a oprit aici, căci, imediat după aceea, Michel Pazdro m-a întrebat: „Care este primul lucru pe care îl citiți într-un număr din L’Avant-Scène Opéra ?” I-am răspuns spontan: „Discografia”. În mod sigur credea că o să răspund cu analiza operei, comentariul partiturii, traducerea libretului… I-am explicat pasiunea mea pentru arta interpretării și mi-a încredințat prima mea cronică de disc, iar mai târziu responsabilitatea întregii rubrici. Deci am fost lansat de L’Avant-Scène Opéra, exact în perioada când îmi terminam doctoratul. La început, eram un universitar „pur sânge”, după care am devenit un universitar care făcea critică, după care proporția s-a inversat, progresiv. Am intrat la L’Avant-Scène Opéra în 1992, apoi la Figaro în 2000, după moartea lui Pierre Petit.

F.O.: Deci acum vă definiți drept „critic muzical”?

C.M.: Nu sunt jurnalist: nu am legitimație de presă, nu asta este meseria mea. Revendic titlul de „critic muzical”, chiar dacă multă lume se teme de acest titlu, inclusiv confrați pe care îi iubesc și respect. Înainte să ajung eu la Figaro, echipa se compunea din Pierre Petit și Jacques Doucelin. Petit era criticul muzical, iar Doucelin responsabilul cu informațiile muzicale. Jurnalistul informează, criticul emite o judecată: sunt două activități foarte diferite, care reflectă stări de spirit diferite.

F.O.: Această diferență mai stă în picioare azi, când presa se mulțumește din ce în ce mai des să publice o povestire a lucrurilor întâmplate, fără să fi făcut și o avancronică?

C.M.: Eu am cunoscut vremurile în care, pentru o producție la Opéra de Paris, Le Figaro făcea sistematic și avancronică și critică. Iar regula, respectată în 9 din 10 cazuri, era următoarea: avancronica și critica erau scrise de persoane diferite. Uneori nu poți evita astfel de situații, dar ele sunt foarte neplăcute. În primul rând, poți fi influențat de persoana pe care ai întâlnit-o și poți avea scrupule mai apoi să scrii lucruri negative despre munca ei. În al doilea rând, după ce această persoană ți-a explicat ce face, nu mai ai aceeași distanță. În momentul de față, la Figaro, colegul meu Thierry Hillériteau se consideră jurnalist și nu vrea să facă critică, deci, deși organigrama nu precizează acest lucru, eu pot să mă prezint drept „critic muzical la Figaro”. Un amănunt esențial: pentru mine, critica este o disciplină nobilă; și amintesc aici sensul cuvântului „a critica”: a măsura, a evalua.

F.O.: Cum definiți această activitate ?

C.M.: Pentru mine, o critică are trei funcții. În primul rând, să povestească: am asistat la o reprezentație, la un spectacol muzical (liric sau instrumental), și, cum nici o reprezentație nu seamănă perfect cu alta, există întotdeauna un specific pe care trebuie să încercăm să îl prindem. Unul dintre complimentele care îmi fac cea mai mare plăcere este când mi se spune: „Nu am fost la acest spectacol, dar am citit cronica dvs și e ca și cum l-am văzut”. Apoi, o critică trebuie să analizeze interpretarea, ideile originale din regie, din domeniul muzical și vocal… Încercăm să facem un pas către interpreți, să înțelegem ce au vrut să propună. Asta nu înseamnă că suntem automat de acord: artiștii au vrut să facă lucrul X, dar nu au dus demersul până la capăt, sau rezultatul nu este convingător. În ultimul rând, criticul trebuie să judece și să nu ezite să o facă. Prin urmare trebuie, simultan, multă modestie dar și multă siguranță, căci, la urma urmei, ți se cere să îți spui părerea! Ideal ar fi ca cele trei funcții să fie amestecate în permanență. De fapt, nu există nimic sistematic, nu există un plan prestabilit, chiar dacă o critică de operă începe cu regia, continuă cu vocile și se încheie cu modul în care a fost dirijată. Mărturisesc că mi se întâmplă și să privesc lucrurile din cu totul alt unghi și să plec de la un detaliu al spectacolului, de la impresia mea generală sau de la provocările unei reprezentații anume. În realitate, uneori judecăm un spectacol mai puțin pentru el însuși cât pentru spectacolul într-un context specific. Dacă este vorba despre prima stagiune a unui nou director de operă, ne punem întrebări cu privire la proiectul acestuia.

F.O.: A povesti-a analiza-a judeca, iată ce ne îndepărtează de acel „Îmi place/Nu-mi place” al criticii impresioniste…

C.M.: Pentru mine, este un element esențial: critica trebuie să fie argumentată, altfel nu are de ce să existe. Iar pentru asta, trebuie să încerci să cunoști opera foarte bine și să ai puncte de comparație. Este o problemă delicată, pentru că ni se reproșează că uneori comparăm prea mult. Punctele de reper nu trebuie să fie paralizante, nu trebuie să blocheze aprecierea unei propuneri noi. Și mai ales nu trebuie să rămânem la interpretarea preferată, pe care uneori o idealizăm. Când reascultăm versiunile pe care le credeam a fi „de referință”, suntem foarte dezamăgiți. Recent, după producția de la Garnier, am vrut să reascult Così, așa că am pus înregistrarea cu Karajan, Schwarzkopf, Nan Merriman etc. Și mi-am repetat de mai mult ori: „Cum este posibil să dirijeze cineva așa? Nu e deloc ce trebuie! Ce lent e! Și ce lipsit de vigoare!” Eu am crescut cu această versiune, dar, din fericire, evoluăm.

F.O.: Și apoi, chiar dacă creațiile sunt mai rare, există și lucrări fără puncte de reper.

C.M.: Perfect adevărat și foarte interesant! Atunci putem compara noua lucrare cu partituri echivalente. Reușim chiar să ne dăm seama dacă o interpretare vocală sau o idee de regie sunt valide, chiar dacă este mult mai complicat pentru o lucrare pe care nu am mai văzut-o sau auzit-o niciodată. Îmi amintesc că, în cazul anumitor creații, am avut un sentiment negativ și mai apoi am aflat că însuși compozitorul era nemulțumit, pentru că interpretarea nu îi punea în valoare lucrarea. La câțiva ani după montarea, la Aix-en-Provence, a operei Balconul de Peter Eötvös, i-am mărturisit compozitorului că, după transfigurarea trăită la Trei Surori, această nouă operă nu mă impresionase deloc, iar el mi-a răspuns: „Știți, pentru mine Balconul încă așteaptă să fie creat.”

F.O.: Vă gândiți adeseori la reacțiile pe care le poate provoca ceea ce scrieți?

C.M.: Să fii critic este o responsabilitate enormă: ni se oferă o tribună de la care să ne dăm cu părerea despre o muncă impresionantă, făcută de artiști pe parcursul mai multor săptămâni. Nu putem desființa totul în trei cuvinte. Trebuie să spunem ce gândim, fără echivocuri, dar fără răutate, fără sistematism. De aici nevoia de argumentare, de analiză, pentru a încerca să înțelegem de ce nu ne-a plăcut, de ce nu a mers cum trebuia. Știm că unii artiști sunt uneori răniți de o critică, deși aceasta nu conținea nici un atac personal, dar ei pun atât de mult din propria persoană în interpretare… Criticul trebuie să își asume judecățile, chiar cu riscul de a nu fi de acord cu cititorii săi. Primesc în mod regulat scrisori, în special, evident, legate de regie. Eu am unele afinități care nu sunt neapărat împărtășite de majoritatea liricofililor.

F.O.: Deci critica este și o chestiune de gust?

C.M.: Da, dar dincolo de gust, există convingeri. Când afirm că întoarcerea teatrului în operă, în ultima jumătate de secol, este un progres, o fac pentru că eu cred în asta și pentru că este o experiență extrem de personală: mulți oameni îmi spun că nu mai vor să meargă la operă din cauza montărilor „moderne”, iar eu le răspund: „Interesant, la mine lucrurile stau exact pe dos, acest tip de regie mă atrage și mă face să revin”. Nu mai suportam spectacolele cu decoruri de carton pe care le vedeam la Nisa când eram mic și ajunsesem să nu mai merg la Operă. Uneori oamenii mă agață în pauze: „Vai, dar cum a putut să vă placă acea regie?” Și atunci chiar încerc să îmi apăr punctul de vedere, să argumentez, să dezbat. În astfel de momente, criticul are un rol aproape pedagogic.

F.O.: Are criticul cunoștințe de transmis?

C.M.: Eu nu cred că există un singur adevăr referitor la o lucrare, ci mai multe, pentru că marile texte, la fel ca în literatură, se pretează la mai multe interpretări posibile și de aici bogăția lor. Mi se pare regretabil că, la Operă, unii oameni au o atitudine rigidă și afirmă „Acest spectacol este o trădare”. Nu, este o interpretare. Da, uneori această interpretare merge prea departe și avem sentimentul că mergem într-o direcție greșită. Dar când aud „Vai, dar asta nu e Nozze di Figaro”, îi invidiez pe oamenii care știu cum anume trebuie să fie această operă, pentru că eu, după ce am văzut-o de X ori, tot nu știu!

F.O.: Criticul care a văzut de mai multe ori o operă nu mai are aceeași atitudine ca un simplu amator.

C.M.: Această problemă este reală și mi se spune frecvent „Da, dar dvs oricum sunteți la al 24-lea Parsifal, sau la a 26-a Traviata, deci vreți să fiți surprins”. Afirmația nu este falsă, dar nu sunt sigur că argumentul este pe deplin valabil. După părerea mea, oamenii care contestă o anumită punere în scenă sunt cei care cunosc deja destul de bine opera, dar care nu au chef să fie deranjați în obiceiurile lor, pentru că ei cred că acea operă trebuie montată într-un fel anume și că așa s-a făcut dintotdeauna. Ceea ce e fals, pentru că stilul de interpretare a evoluat constant și pentru că aceleași persoane nemulțumite azi ar protesta și dacă le-am oferi o montare așa cum se făceau în anii 1940 sau 1950.

F.O.: Inacceptabilul de acum 20 de ani a devenit clasicismul de azi?

C.M.: Sunt convins de asta. Noul șochează întotdeauna la început, înainte de a fi acceptat. Zâmbesc când aud spectatori protestând împotriva montărilor de azi și lăudând regiile lui Patrice Chéreau. Dar, acum 40 de ani, Chéreau era amenințat cu moartea pentru modul în care monta operă! Deci trebuie să ne amintim că nimic nu este bătut în cuie. Dar, în calitate de critic, este adevărat că, văzând atât de multe spectacole, simți nevoia de a fi surprins de o operă pe care o știi pe dinafară și despre care crezi că ai aflat totul.

F.O.: Cu apariția rețelelor sociale, acum toată lumea poate să devină critic!

C.M.: Este o evoluție foarte interesantă. Cu generalizarea Internetului și a rețelelor sociale, a site-urilor, a blogurilor etc, noțiunea de critic s-a deplasat, a devenit mai neclară. Altădată, era o activitate jurnalistică în sine, dar acum toată lumea își poate da cu părerea. Asta produce schimbări și știm că, în public, există oameni extrem de cunoscători. Adeseori, această cunoaștere poate fi puțin paralizantă, când există o hiperspecializare, cu gusturi prea clar afirmate, ca atunci când iubești un cântăreț și îl detești pe altul. Acest risc trebuie evitat.

F.O.: Vă definiți ca specialist sau ca generalist?

C.M.: Sunt în partea generalistă. Cred foarte tare în virtuțile specializării, dar, în domeniul criticii, mă tem de tot ce te poate îndepărta de o anumită deschidere a spiritului și poate produce reflexe prea sistematice, dogmatice sau sectare. În anii cât am fost la L’Avant-Scène Opéra, acopeream în special domeniul german și lăsam bel canto-ul lui Jean Cabourg, chiar dacă, fundamental, mă simțeam capabil să apreciez sau să evaluez o înregistrare cu o operă franceză sau cu altele. Dar totul depinde de publicul căruia ne adresăm: în Le Figaro, ziar generalist, sunt obligat să fiu generalist! De altfel, nici măcar nu mă definesc drept critic de operă, ci drept critic muzical. Am o pasiune pentru muzica simfonică, îmi place mult muzica de cameră, recitalurile de pian… Dacă mi s-ar cere la un moment dat să aleg între operă și concertul simfonic, mi-ar fi foarte greu să mă decid. Cred că aș alege orchestra!

F.O.: Mai există lucrări pe care nu le-ați ascultat, locuri unde se face muzică și nu ați ajuns?

C.M.: În mod paradoxal, nu am fost niciodată la Met! Nici ca critic, nici ca spectator anonim. Și nu pentru că nu mi s-a cerut, ci pentru că nu mă simțeam foarte atras de ceea ce vedeam în înregistrările video. Am fost deja la New York, la Carnegie Hall, pentru concerte simfonice, dar ar trebui ca într-o zi să intru și la Met.

F.O.: Deci sunteți un critic mulțumit ?

C.M.: Da, recunosc asta. Am fost peste tot pe unde poți visa să mergi, de mai multe ori la Bayreuth și în fiecare an la Salzburg. Când spun că sunt foarte solicitat, știu bine că motivul nu este faptul că sunt Christian Merlin, ci faptul că lucrez pentru Figaro, care reprezintă o cheie magică, ce deschide multe uși. Mai devreme vorbeam despre responsabilitatea grea de a fi critic, dar să știți că este o șansă unică: este o meserie minunată, care ne permite să vedem toate spectacolele în cele mai bune condiții. În mod clar, suntem privilegiați!

2 Februarie 2017

© Forum Opéra