Ministrul Culturii a fost schimbat și cum, în prag de vacanță, nimic nu trăda vreo urgență,  n-ar fi cazul de prea multe comentarii. Însă ceva s-a schimbat recent, respectiv coordonarea acțiunilor dedicate Centenarului României a trecut de la Guvern la Ministerul Culturii. Și, odată cu această noutate, am aflat cu toții și care este stadiul proiectului: cam nimic, dar vom avea, pe fast forward, un logo (eterna formă fără fond: logo pentru ceva ce nu există încă?) și așteptări optimiste de la 1001 de proiecte pentru măreața sărbătoare.

E ușor de anticipat valul de kitsch popular (și uneori inevitabil) din piața publică, al bucuriei de masă cu mici tricolori, dar mai ales al șovinismului autohton, care va răni încă o dată sensibilitățile nu mai puțin șovine ale maghiarilor, de parcă n-am fi state membre ale aceleiași Uniuni Europene. Și la fel de ușor de anticipat e și viitoarea reacție a presei progresiste față de toate acestea, plină de întrebări despre modul în care sunt cheltuiți banii publici, încercând să stârnească interesul profesional al procurorilor anticorupție.

Dar cum se prezintă înseși instituțiile subordonate Ministerului Culturii în fața acestui minunat eveniment? Pentru că iată, vine și momentul în care cultura și identitatea națională chiar se întâlnesc. Nu e scopul blogului de față să comenteze ce va face Muzeul Național de Istorie sau Centrul Național al Cinematografiei, nicidecum ce va face Institutul Național al Patrimoniului, ci cum se prezintă Opera Națională, sau eventual Filarmonica.

Cui îi pasă de operă?

Nu prea îi pasă nimănui, și unui cetățean obișnuit nici n-ar avea de ce să-i pese prea mult, pentru că Opera nu e un domeniu cultural despre care să se vorbească sau să se scrie constant, dacă e să răsfoim presa sau dacă ne-am lua după ce vedem la televizor. Și totuși, Opera Națională București are subvenția cea mai mare dintre toate instituțiile subordonate ministerului. În 2016 a fost de aproape 12 milioane €, un pic mai mică decât în 2015, când a fost aproape 14 milioane €. Datele pentru 2017 n-au fost publicate.

Opera Națională București are o subvenție de 10 ori mai mare decât Centrul Național al Cinematografiei.

Cu toate acestea, cred că se vorbește de 10 ori mai puțin despre operă decât despre cinema în spațiul public. E vreo șansă ca ONB să prezinte un proiect centenar interesant? Judecând după cum arată arta emanată de acest focar de cultură din Aprilie 2016 încoace, galele fără motiv și fără rost au ilustrat toate evenimentele: deschiderea stagiunii, aniversarea a 95 de ani de la branșarea instituției la bani publici, premierea mediocrității artistice din domeniu șamd, tiparul este clar. Depășirile de buget sunt constante și deșănțate, scandalul din jurul banilor este permanent prezent în viața muzicienilor.

 

Și totuși, la 1 Decembrie 2018, când bucuria patriotică a Unirii nu va fi deplină dacă nu vom fi onorați cu prezența unor oaspeți din străinătate (miniștri, poate chiar și președinți, dar și mulți diplomați), unde-i vom noi onora pe aceștia? În piață, desigur, poate și la un dineu, dar cred că rolul culturii devine foarte important aici. Și nu există nici o artă a spectacolului mai potrivită decât muzica pentru asta, căci muzica nu are constrângeri de traducere (precum teatrul, de exemplu, unde ne simțim foarte bine reprezentați), iar Opera, ca artă ce îmbină și vizualul cu muzica, este cel mai potrivit loc. Și de aici vine și titlul: Unde-l duci pe Președintele Macron dacă ne vizitează? Mai ales că președintele Franței e un cunoscător fin al muzicii clasice. La fel și dna Merkel, pe care multă lume a văzut-o la festivalurile de la Salzburg sau Bayreuth. Unde ai vrea să-i vezi zâmbind sincer, după o zi de activități oficiale? Nu e o întrebare nelalocul ei, căci tot la 1 Decembrie 2018 debutează și Sezonul Cultural Francez în România.

A propos de teatru. Opera Națională București are un buget de 7 ori mai mare decât Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova (un teatru reprezentativ, cu care ne mândrim).

Sigur, și despre Teatru, în general, cred că se vorbește de 7 ori mai mult decât despre Operă în România.

1001 de proiecte centenare

Desigur, dacă ai sta de vorbă cu orice „copil al operei” (așa cum se descriu multe dintre personajele cheie ale teatrelor lirice) despre starea branșei în România secolului XXI, situația ar fi rezumată așa cum o făceau în secolul trecut „oamenii de fotbal”: totul merge foarte bine și ar funcționa încă și mai bine dacă statul ar mai da niște bani, la nivelul celor din Occident.

Dar statul dă bani, și încă mulți. O dublare a salariilor artiștilor, fără nici o condiționare, e un mare gest de generozitate. Sigur, nu a observat nimeni nici o îmbunătățire a prestațiilor artistice, că doar era vorba de un gest reparatoriu pentru această categorie socială atât de prigonită bugetar.

Numai că dacă bugetul Operei din București este de 12 milioane €, artiștii, fără deosebire că sunt angajați sau independenți, au acces la câteva instituții de finanțare a proiectelor culturale ale căror bugete anuale ating aproape 50 de milioane €. E vorba de Creart, Arcub și AFCN. Ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, numai că unele voci susțin că proiectele finanțate de aceste vehicule financiare ar fi niște șușe, care au câștigat necinstit finanțarea.

ȘUȘANEÁ, șușanele, s. f. Spectacol (de varietăți) cu numere improvizate, de calitate discutabilă, atât în privința programului cât și a interpretării. Aranjament în vederea obținerii unor profituri. – Cf. tc. ș i ș ã n e. (sursa: DEX ’09)

Operele din România au un buget de 1,6 ori mai mare decât toate muzeele.

Am fost tentat să cred și eu această teorie, căci spectacole îndoielnice sunt mai toate. Ghinionul acestor instituții este însă lipsa de transparență. Numai AFCN a publicat pe website lista completă a proiectelor, nu doar cele câștigătoare, ci și cele respinse. Și ce să vezi? La fel de dubioase sunt și proiectele respinse, nu mi-a sărit nici o nedreptate în ochi parcurgând titlurile și asociațiile artistice care le propun.

A murit creativitatea? Poate că nu, dar în goana după bani, cine mai ține cont de creativitate?

Responsabilitatea cheltuirii banilor publici

Subvenția pe care ONB o primește de la Ministerul Culturii a crescut constant în ultimul deceniu, de la 3,3 milioane € în 2005, la 5,95 în 2006, 6,5 în 2007, 7,66 în 2008 și așa mai departe.

Astăzi, ONB are un buget de 4 ori mai mare decât avea în 2005.

Se cunoaște? În unele locuri, da (există un stoc de producții noi, unele foarte bune din punct de vedere vizual, dar și această tendință stagnează de mai mult de un an, fără semne că ar reveni). Din punct de vedere muzical nu e nici o diferență. Din punct de vedere organizațional e un haos. Spectacolele sunt mai puține, iar scandalurile au reușit să răzbată plenar în presa internațională.

E nevoie de o reformă?

Întrebarea pare deja redundantă, după argumentele de mai sus. Să presupunem însă că într-un efort sublim, de ultim moment, s-ar găsi un proiect pentru Centenar la ONB pe măsura înaltei semnificații a momentului. Există vreo șansă să previi cornul să cânte complet fals? Pentru asta nu există nici o soluție. Atâta vreme cât standardul artistic al instituției este cel al suficienței, șansele ca președintele Macron să izbucnească în râs la o tiradă complet falsă a partidei de alămuri sunt foarte mari.

Să nu uităm că instituția funcționează la fel din 1953, de când s-a construit sediul în care activează. Slujbe pe viață ale unor truditori ce așteptă ieșirea la pensie și care află ce vor cânta chiar în clipa în care deschid partitura, seara, în fosă, sau când ajung la cabină și descoperă costumul pe care urmează să-l îmbrace pe scenă. Acest concept se numește teatru de ansamblu și are avantajele lui (de exemplu, prin legarea de glie a unor valori într-un stat totalitar), dar într-o țară mai puțin prosperă așa cum este România, nu poate împiedica nici un artist care depășește stadiul de mediocritate să plece spre o carieră mai bună în străinătate. Ceea ce și este o măsură a valorii în operă: nu exiști dacă nu cânți peste tot. Dar care artiști, odată plecați, nu au la ce să revină decât accidental, atunci când își mai vizitează părinții.

Cât de mare a ajuns distanța față de excelență? Toate teatrele de operă din România finanțate de Ministerul Culturii au adus în sălile lor un număr de 462.000 de spectatori în 2015. Royal Opera House of Covent Garden, cu o subvenție de 28,5 milioane €, a strâns într-un singur an 740.000 de spectatori, iar în transmisiunile HD din cinematografe încă pe atât. Cui să-i mulțumiți pentru această prăpastie? Desigur, „oamenilor de operă”.

Opera Națională București are un buget de 9 ori mai mare decât Institutul Național al Patrimoniului.

Despre patrimoniu se vorbește de cel puțin nouă ori mai mult decât despre operă, până la punctul în care patrimoniul poate deveni o cauză politică. Dar asta e, opera este o artă scumpă oriunde în lume și nu ne putem permite să renunțăm la ea sau s-o oprimăm financiar fie și numai pentru simplul fapt că muzica clasică e un simbol al apartenenței noastre la identitatea europeană.

Ministerul Culturii a anunțat că așteaptă 1000 de propuneri de proiecte centenare. Poate că al 1001-lea ar trebui să fie chiar reforma inițiată de minister. O reformă care să-și propună să susțină cu adevărat cel mai înalt nivel de excelență artistică în timp ce se asigură că fiecare leu investit din subvenția publică este pus la treabă cât mai bine, astfel încât beneficiile pe care le va produce să se întoarcă înapoi către cât mai mulți contribuabili care au plătit taxe (și) pentru operă.

Update: Până să vină Centenarul, președintele Emmanuel Macron vizitează România pe 24 August.

Update 2: Între timp, președintele Macron a venit în România și a fost dus să viziteze Muzeul Satului unde a avut parte și de muzică: La vie en rose, interpretată la nai.