Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Scala la Festival


Chiar Vineri, 15 Septembrie 2017, la Sala Mare a Palatului
EnescuRapsodia nr. 2 în re major op. 11
BartókConcertul pentru violă şi orchestră Sz. 120 BB 128
RespighiFontane di Roma
RespighiPini di Roma
Filarmonica della Scala
Dirijor: Riccardo Chailly
Solist: Julian Rachlin – violă

În ultimele două decenii s-au produs niște mutații în lumea muzicală, mai greu de perceput în România, dar semnificative. Criza industriei fonografice (o industrie aproape inexistentă la noi în domeniul muzicii clasice) a diminuat rolul dirijorului, altădată unul dintre cele mai puternice argumente pentru cumpărarea unei înregistrări. Dar asta nu înseamnă că muzica din sălile de concert sau de operă a ajuns mai greu la public. Evoluția tehnologiei comunicațiilor și a Internetului a avut marele merit de a face muzica clasică live mult mai accesibilă, dar având ca efect nu doar demitizarea ci și o uniformizare a sunetului orchestrelor și chiar a viziunii dirijorilor. De aceea, azi putem asculta un concert live cântat de un ansamblu celebru într-o execuție impecabilă tehnică, dar de multe ori… parcă lipsește ceva, nu? Idiomaticul, specificul sunetului, pasiunea, la extrem – chiar sufletul. Unul dintre cei neîmpăcați cu această realitate este Riccardo Chailly, un fel de gardian religios al marilor tradiții de interpretare. Într-adevăr, Filarmonica della Scala și Respighi păreau cea mai bună potrivire pentru un program de concert.

De data asta, seara a început extraordinar, cu a doua Rapsodie de Enescu. În momentul în care corzile au atacat a doua temă a lucrării, parcă n-a mai fost vorba de o rapsodie. Totul a devenit melodramatic, iar culorile întunecate ale orchestrei au vibrat într-un unison perfect. Simfonizantă dar și dramatică, viziunea lui Chailly asupra compoziției lui Enescu era atât de captivantă, încât solourile oriental balcanice ale suflătorilor sau ale violei păreau nepotrivite, dar imediat deveneau estetizante și rafinate. În această pasiune cu care s-a cântat îl puteam întrezări mai bine pe Giuseppe Verdi decât pe George Enescu, ca și cum ar fi fost vorba de un opus inedit al patronului operei italiene. Cu toate acestea, e foarte posibil să fi asistat la cea mai frumoasă interpretare a Rapsodiei nr. 2 auzită în România.

Modernul dar frumosul Concert pentru violă al lui Bela Bartók a fost o alegere mai degrabă proastă, hăul numit Sala Palatului lucrând practic împotriva sunetului delicat al unui instrument la care subtilitatea e singurul atu. Cu o literatură componistică extrem de redusă, viola nu a avut și nici nu va avea vreodată soliști cu o celebritate echivalentă cu a violoniștilor. N-o să auziți niciodată de vreun Menuhin sau Mutter ai acestui instrument, pentru care repertoriul clasic începe și se termină cu Simfonia concertantă de Mozart. În ciuda eforturilor lui Julian Rachlin de a descifra în modul său personal enigmele ultimei compoziții a lui Bela Bartók (de la care au rămas doar niște schițe, fără orchestrație), solistul a fost de câteva ori acoperit de orchestră și sunetul instrumentului său a părut, pe nedrept, mai mic decât în realitate.

Dacă la Teatro alla Scala Riccardo Chailly și-a propus să dirijeze integrala operelor lui Puccini, în domeniul simfonic alegerea lui Respighi pare cea mai logică alegere. Forma prin care italienii și-au arătat prețuirea pentru compozitorul lor nu a avut nimic de a face cu grandilocvența sau cu patetismul liric, ci cu o disciplină impresionantă și un respect profund față de indicațiile dirijorului. Fontane di Roma a fost, în aceste condiții, o impresie de artist și nu o carte poștală, ceea ce e o performanță în sine, iar Pini di Roma, mai spectaculoasă decât prima lucrare dar și mai puțin subtilă, a fost un model de exuberanță disciplinată, în care până și păsările care se aud în partea a treia păreau atât de reale încât te-ai fi așteptat să-și ia zborul de după vreun instrumentist. În ultima parte, I pini della Via Appia, Chailly a construit un crescendo amenințător de o consistență rară, chiar și în cazul unor orchestre foarte bune. Și peste tot același amestec de pasiune și rigoare, așezându-l pe Chailly alături de marii dirijori care au făcut faimos Teatro alla Scala.

Am sperat că Chailly va avea îndrăzneala superbă de a oferi drept bis prima Rapsodie de Enescu. Ar fi fost ceva! Am primit în schimb uvertura La forza del destino, de o puritate stilistică impecabilă. Cel puțin până acum, acesta a fost cel mai bun ansamblu al Festivalului.

Galerie foto:

 

 

 

 

3 comentarii la “Scala la Festival

  1. Despre Opera
    Septembrie 16, 2017

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. dnicolescu
    Septembrie 16, 2017

    Ati pomenit ” hăul numit Sala Palatului „. Este intr-adevar o minune ca mari artisti ( i -as pomeni si pe Menuhin si Gergyev care s-au confruntat dramatic cu ” haul ” in cauza ) mai accepta sa cinte in aceasta sala. Sala Palatului ( cum ii zice astazi ) a fost construita drept ” Sala Congreselor ” si era conceputa pentru gazduiriea congreselor PCR si a altor manifestari similare. Pentru acest scop era perfecta in anii cind a fost construita si dotata cu o instalatie ( Philips , parca ) de amplificare si difuzare, cu microdifuzoare incorporate in spatarele fotoliilor, totul perfect pentru acest scop si pentru proiectii cinematografice. Imi aduc aminte ca in primii ani de existenta, sala aceasta a gazduit citeva concerte ale unor intepreti de muzica usoara celebri in epoca ( eu am fost de pilda la concertele Aznavour, Golden Gate Quartett, Dalida, Louis Armstrong ) Nu suna deloc rau, pentru aceasta muzica, dar nimeni nu se gindea inca ca e va ramane singura mare sala de concerte a Romaniei, pemru urmstoii peste 50 de ani. A urmat apoi catastrofala majorare a numarului de locuri ordonata de Ceausescu, si de atunci , sala asta este un hau ” asa cum perfect o denumiti Dvs. Ca Romania nu a fost in stare in aproape 30 de ani de post comunism sa construiasca in capitala tarii o sala de concerte , asta este o alta trista poveste.
    Revenind la concertul commentat de Dvs., laudele pe care le adresati orchestrei si dirijorului sint pe deplin meritate, sint convins ca ei si-au respectat cartea de vizita. De altfel, Chailly si Filarmonica della Scala au cintat aceleasi piese de Respighi cu putin timp in urma, cu un mare succes la Londra. Orchestra asta i-a avut educatori printre altii pe Abbado si Muti, ca sa-i pomenesc pe italieni, asa ca …….
    Imi place sa asccult muzica lui Respighi, cred ca acest compozitor si mare orchestrator a intrat intr-un nemeritat con de umbra dupa razboi din cauza identificarii lui de catre unii drept atasat regimului mussolinian. A fost si soarta unor alti , de pilda, mari scriitori italieni ca D’Anunzio.
    Sigur ca muzica lui Repighi pare desueta, poate as era valuta chiar in epoca, dar Imi place sa ascult din cind in cind sonoritatile din poemele simfonice ale lui Respighi , mi-a placut concert ul pentri pian ,si, oricind, miinunatele , suavele , elegiacele lui suite de dansuri vechi, in interpretarea lui Ozawa cu BSO .

    Apreciază

  3. Pingback: Scala la Festival | Alexandru Pătraşcu – Romania 24

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.453 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: