În acea Sâmbătă, 31 August, la Sala Palatului
Enescu: Rapsodia nr. 2 op. 11 în re major
Beethoven: Simfonia nr. 9 op. 125 în re minor
Marlis Petersen (s), Elisabeth Kulman (ms), Benkamin Bruns (t), Kwangchul Youn (b)
Corul FGE (maestru de cor Ion Iosif Prunner)
Berliner Philharmoniker
Kirill Petrenko
Recunosc că motto-ul Festivalului de anul acesta, „Lumea în armonie”, mi s-a părut o găselniță de PR, o formulă generică și foarte corect politică. Am trăit cu această percepție luni întregi, până acum câteva zile, când mi-am dat seama că gata!, Festivalul acesta pe care-l așteptăm timp de doi ani chiar începe. Programul concertului de deschidere cuprindea în el toată esența acestui idealism al umanității înfrățite, mai sesizabil ca niciodată pentru noi, cei din această parte a Europei de Est, acum parte a unei Uniuni Europene de mai bine de un deceniu și la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului. Am simțit acest progres foarte lent, dar inexorabil, al europenizării, fie și în amănuntul că, pentru prima dată, presa a avut câteva locuri rezervate de organizatorii bienalei. Și ce armonie dătătoare de emoții ar putea fi mai potrivită decât alăturarea lui Enescu de Beethoven, în concertul inaugural al celei mai importante orchestre simfonice din lume?
Dacă ai căuta să cuprinzi într-un titlu esența (dacă nu clișeul) muzicii clasice, aș opta pentru Simfonia nr. 9 de Beethoven cântată de Berliner Philharmoniker. Falanga germană are atât de multe discuri înregistrate cu această capodoperă, încât atunci când au fost stabilite standardele tehnice ale compact discului, durata sa a fost aleasă astfel încât simfonia lui Beethoven în interpretarea lui Herbert von Karajan să încapă pe un singur platan de 72 de minute. Orchestra berlinezilor și muzica lui Beethoven sunt legate indisolubil, chiar dacă muzica înregistrată trăiește astăzi dematerializarea prin streaming (mai aproape de ce gândea Celibidache?), iar compactul a devenit un artefact cultural pe cale de extincție.
Și a fost și concertul de deschidere al lui Enescu 2019. Aș putea spune însă că exprimarea artistică a muzicii a fost depășită de grandoarea evenimentului, cu toate semnificațiile lui, lapidar și incomplet descrise mai sus. Acum, după concert, mă gândesc că poate tocmai de aceea berlinezii au refuzat să fie televizați, pentru ca idealizarea să rămână intactă și poate că e mai bine așa.
E o tradiție a Festivalului ca marile orchestre invitate să cânte o Rapsodie sau Poema română de Enescu. Rezultatul e ușor decepționant de cele mai multe ori. Folclorul cu care sunt impregnate cele mai populare lucrări ale compozitorului național cer o interpretare idiomatică, pe care ansamblurile occidentale n-o pot obține în câteva repetiții și de aici rămâne impresia de complezență. Mai puțin Scala din Milano, acum doi ani, cu o Rapsodie nr. 2 căreia Chailly i-a transmis culori tragice frizând requiemul. Epifania nu s-a repetat cu Petrenko, chiar dacă tema principală din prima parte a avut clar o tentă mussorgskiană, impresionantă prin crescendo-ul corzilor. Și chiar dacă absolut toate solourile instrumentale (lemnele, viola) au fost dincolo de ireproșabil, excepționale, lucrarea nu a decolat emoțional, rămânând o rendiție perfectă din punct de vedere tehnic, dar și perfect aseptică.
Dar nu pentru Rapsodie venisem la Sala Palatului, ci pentru „Oda Bucuriei” cântată idiomatic de martorii lui Beethoven, de cei care au redefinit muzica simfonică în secolul XX. Kirill Petrenko a imprimat o stare de urgență primei părți (Allegro ma non troppo, un poco maestoso), grăbind ritmul parcă de la o măsură la alta, ceea ce a părut interesant pentru câteva minute. Dar numai atât, pentru că dimensiunea tulburătoare a acestei părți, plină de contraste, întocmai ca lumea de azi, a lipsit. În ciuda clarității discursului, în care fiecare instrument și fiecare partidă se auzea cu o rezoluție uimitoare, nici măcar coda funebră a acestei prime părți n-a trecut dincolo de o redare perfectă tehnic și atât. Poco maestoso.
O viziune iconoclastă așadar, în care Petrenko, aflat la primul turneu cu Filarmonica din Berlin (ce ocazie, totuși, să asistăm la un moment istoric în viața acestei instituții muzicale europene!), a refuzat să spună o poveste, lăsând doar notele să strălucească, tot așa cum dirijorul refuză să acorde interviuri, insistând că muzica lui spune totul despre el. Și sigur, o viziune care a funcționat foarte bine în a doua parte, Molto vivace. O parte în care am observat mai bine și gestica dirijorului, de o expresivitate extrovertită. Bineînțeles că o asemenea orchestră nu are nevoie ca mâna dreaptă să accentueze ritmic prea mult, însă are nevoie de nuanțarea celei stângi, dar exagerată până aproape de comic la Petrenko, în unele momente.
Simfonia a continuat pe aceeași linie, a unei urgențe devenite ne-necesară în partea a treia (Adagio molto e cantabile), de o rigoare care a anihilat poezia. Sau poate că Furtwängler, în 1951, în celebra lui interpretare de la Bayreuth, avea un alt sens al umilinței, într-o Europă tocmai ieșită din război… Dar mizasem (greșit) pe un anume instinct teatral al lui Petrenko, ani de zile director muzical al Operei din München, găsind că ar fi fost logic ca această parte a treia să sune mai liber. De altfel, reluarea în ecou a temei părții a treia în Presto din marele final al simfoniei a sunat diferit de ce s-a cântat în Adagio.
Arta lui Petrenko a triumfat în ultima parte. A fost vizibil încă din modul cum a manipulat masa corală, cu competență și precizie, căreia ansamblul vocal al Filarmoncii „George Enescu” i-a răspuns cu promptitudine, dicție și definiție a vocilor. Cvartetul de soliști a fost impecabil, începând cu un Kwangchul Youn imperial, continuând cu un tenor (Benkamin Bruns) luminos, o Elisabeth Kulman foarte sigură pe ea și terminând cu Marlis Peterson iradiantă. O lectură foarte coerentă și dinamică, dar care nu a ridicat în picioare publicul din Sala Palatului, impresionat, desigur, de o orchestră extraordinară, care nu a reușit să cucerească însă inimile aller Menschen…
Despre Opera 
Aceeași impresie am avut-o și eu. Rapsodia 2 lineară, fără mari emoții și Oda crescendo! Cu un sfârșit apoteotic! Mi-a plăcut și întotdeauna la festival mă voi simți intr-o alta lume. O lume pe care dirijorul o modelează cum gândește el si la care alegi sa fii spectator sau sa rezonezi.
ApreciazăApreciază
Nu înțeleg articolul. Cred că ați văzut alt concert! Dacă ați fi venit la Sala Palatului aseară ați fi observat că niciodată în istoria concertelor din România, Simfonia a noua nu s-a cântat mai bine și nu a avut un asemenea impact emoțional. Dar, ca de obicei, ați fost mai degrabă atent să nu cumva să vă lăsați mișcat afectiv de muzică ci doar să vânați sau să inventați orice detaliu negativ, probabil pentru a vă consolida faima oribilă pe care o aveți în răndul muzicienilor profesioniști (din care. vă reamintesc, nu faceți parte).
ApreciazăApreciază
Sunteti dur si nu admiteti pareri diferite ! S-a cantat impecabil, dar a lipsit scanteia emotionala pe care o asteptam. Dirijorul a vrut neaparat sa fie „altfel” si a reusit. Asta nu e totdeauna o calitate.
ApreciazăApreciază
Doamnă, ba da, admit alte păreri dar domnul în cauză are o istorie. Adoră să fie ursulețul cel rău într-o breaslă în care s-a autoinvitat fără să știe ABC-ul meseriei. E foarte dificil de admis că poți scrie despre muzică clasică la un nivel profesionist dacă ești inginer sau dentist. În plus de asta, domnul în cauză a ratat fraza obligatorie pentru un cunoscător, anume că Simfonia a noua nu s-a auzit la nivelul ăsta niciodată în România.
ApreciazăApreciază
Dle Georgescu, comentariile dvs sunt deplasate și devin inutile atunci când opuneți o insultă unei opinii care e diferită de a dvs.
Apoi, iarăși aceeași mentalitate greșită, tipică mediului muzical românesc: disprețul față de public, pretenția că spectatorii trebuie să tacă.
De ce nu țineți concerte la Ateneu, acolo unde funcționați anonim în cor, numai pentru absolvenți de Conservator? De ce mai vindeți bilete și abonamente, în loc să verificați doar diplome?
ApreciazăApreciază
Domnule, nu am adus nicio jignire. Iar treaba aia cu publicul care are dreptul la opinie e foarte valabilă, negreșit, dar dumneavoastră scrieți cronici, ceea ce e oarecum o muncă de vocație și calificată. Vă cunoașteți bine, vă place să stârniți ura muzicienilor, să le anihilați orice efort creativ sau de interpretare. Sunteți singurul dintre toți recenzorii și dintre toți spectatorii cu care am vorbit, care nu s-a lăsat mișcat de concertul de sâmbătă căutând cu lupa nod în papură. Atitudinea de jandarm muzical cu care vă ornați fața când vă aflați în sală (pe lângă faptul că e foarte caraghioasă) spune totul despre felul dumneavoastră de a recepta un act artistic românesc. Și faceți asta fie din frustrarea că sunteți inginer și nu muzician, sau, mai probabil, ca să puteți mima competența în fața redactorilor care vă tot publică din motive doar de ei știute. Dacă ați putea fi onest, acolo în adâncul sufletului (adică acolo unde muzica din România nu va intra niciodată) mi-ați da dreptate. Însă ura e mai puternică decât aprecierea…
Eh, dar noi trebuie să tolerăm toate bazaconiile astea și să ne consolăm cu deprofesionalizarea cu care societatea noastră s-a potcovit în ultimii ani.
ApreciazăApreciază
Cred că inginerii și stomatologii din România vă vor aprecia și mai mult după acest comentariu.
Asta e perspectiva corului FGE? Cine nu-i muzician e un frustrat?
ApreciazăApreciază
Mda, tipic. Îmi atacați colegii aiurea și faceți pe niznaiul. De ce faceți totuși meseria asta pentru care nu aveți nicio calificare?
ApreciazăApreciază
Foarte interesante comentariile dvs. Am câteva nelămuriri: ați ascultat toate concertele cu Simfonia 9 din România, astfel încât să decideți că acesta a fost cel mai bun? Dacă, după cum reiese din ce scrieți, urmăriți articolele dlui Pătrașcu, atunci este imposibil să nu fi observat că domnia sa devine din ce în ce mai clar un critic „profesionist” (ca să reiau adjectivul folosit de dvs și care, în vest, nu înseamnă nimic). Adică este mult mai atent la detalii, este mult mai obiectiv și mai analitic. Uneori chiar regret că nu mai scrie așa cum scria acum 6-7 ani.
ApreciazăApreciază
Domnule Don, firește că nu am auzit toate concertele din România dar judecata mea e că in cadrul stagiunilor românești sigur nu putea ieși la nivelul ăsta de performanță iar la cele din cadrul festivalului, fie am fost in sala, fie am cântat. Sigur, recunosc, nu știu cu suna filarmonica din București (mă rog, orchestra Ministerului) pe vremea lui Enescu, nici corul Carmen, cel cu care probabil ca se colabora dar dați-mi voie să mă îndoiesc că ar fi fost mai bine decât nivelul pe care Berlin l-a atins acum. E o părere educată și, sper, avizată.
Iar despre un critic profesionist, excluzându-l bucuros pe domnul inginer din discuție, el ar trebui să fie un intermediar între muzicieni si public, să se situeze exact la mijloc, să fie un om de muzică din sală și să găsească un limbaj comun prin care să aducă în discuție observații despre un concert, spectacol, recital etc, și care să servească ambele ”tabere”. Mai precis, să fie un agent amplasat in ambele sensuri. Să fie un muzician dispus să explice, cu fața către public, un concert dpdv al tehnicii, al trăirilor, al intențiilor creative si creatoare, să remarce dpdv muzical saltul sau regresul unui muzician sau al unui ansamblu….Si, totodată să fie muzicianul dintre spectatori care ar trebui sa observe carențele, calitățile și evoluția muzicală a unui interpret, instrumentist, dirijor etc, căci numai așa e de folos și numai așa ar putea ajuta!
A AJUTA! Iată ce ar trebui să facă un critic.
Azi însă. deprofesionalizarea bate pas de defilare. Azi nu mai apreciem, nu mai sfătuim, nu mai ajutăm și nu mai încurajăm. Azi dăm cu barda, azi ne dăm mari fără fundament, azi țipăm, azi luăn de urechi, azi ridicăm sprânceana în fața perfecțiunii și căutăm, strident, orice umbră, ca să lovim și să putem face clăbuci, spre deliciul publicului gata tabloizat.
Dar oricâte ore de audiție ar avea un inginer metalurgist sau un tehnician dentar (ori actor, dulgher, popă, lustragiu, academician sau ce doriți dvs) el nu poate ajuta scriind cronici caraghioase sau demolante. Pe de-o parte, muzicienii nu au cum să-l ia în seamă pentru că nu te poți încrede în cineva care nu are școală muzicală (asta e exact la fel în orice domeniu, vocațional sau nu, bănuiesc), iar pe cealaltă parte, publicul pe care noi ni-l dorim (adică pretențios, avizat, cultivat, cald și generos) nu are cum să se apropie de muzica clasică fiind un fan al unui amator drăcos, degrabă vărsătoriu de sânge.
Vă plac medicii care rescriu istoria dacilor? Vă plac casele construite de căldărari? Aveți încredere să primiți sfaturi de viață de la vedete de silicon? V-ați duce la Mama Omida să vă taie sub limbă ca să vă vindece ”dă toati boalele”?
Dacă da, rămâneți aici, pe blogul ăsta,
ApreciazăApreciază
Dupa mine, cronica si- atins scopul de baza, acela de a fi excitanta pentru cititori. pe mine unul , m-a facut atent la Kirill Petrenko !
ApreciazăApreciază
Si eu cred că ați fost la un alt concert.Sau poate sunteți robul unor idei preconcepute.
ApreciazăApreciază
A republicat asta pe Je suis Enesco.
ApreciazăApreciază
[…] fiind înlocuirea lui Marlis Petersen (pe care ați ascultat-o în prima seară de festival cu Berliner Philharmoniker în Oda bucuriei) cu Birgitte Christensen. Și deja aveți o primă mirare, mai ales admiratorii […]
ApreciazăApreciază
[…] nici un regret patriotic, pe Cristian Măcelaru, toți aseptici și plicticoși, ba chiar și pe Kirill Petrenko, salvat, în parte, de o orchestră cu sunet extraordinar, Berliner […]
ApreciazăApreciază