Don Carlos închis la Bastille

Într-o Miercuri, 18 Octombrie 2017, la Opéra Bastille – pe arte TV
Giuseppe Verdi: Don Carlos
Libret: Joseph Méry, Camille du Locle
Regia: Krzysztof Warlikowski
Costume: Małgorzata Szczęśniak
Lumini: Felice Ross
Jonas Kaufmann (Don Carlos)
Elina Garanča (La princesse Eboli)
Sonya Yoncheva (Élisabeth de Valois)
Ludovic Tézier (Rodrigue)
Dmitry Belosselskiy (Le grand inquisiteur)
Ildar Abdrazakov (Philippe II)
Eve-Maud Hubeaux (Thibault)
Julien Dran (Le comte de Lerme)
Krzysztof Baczyk (Le moine)
Hyun-Jong Roh (Un héraut royal)
Choeurs de l’Orchestre National de Paris (maestru de cor: José Luis Basso)
Orchestre National de Paris
Dirijor: Philippe Jordan

Acum câteva săptămâni, scriam într-un articol post Enescu 2017 că acest Don Carlos de la Paris este unul dintre cele mai așteptate spectacole de operă din stagiunea de toamnă. Într-adevăr, pare imposibil de imaginat un asemenea proiect în România: versiunea franceză originală a operei lui Verdi, cu o distribuție superlativă și într-o producție a unui regizor foarte la modă. Așteptarea creată de acest eveniment, chiar dacă alimentată de rezonanța numelor de pe afiș, a fost justificată. Însă cel mai important lucru este că producția de la Bastille a pus la locul pe care-l merită versiunea franceză a uneia dintre cele mai importante opere ale lui Verdi, relevându-i valoarea și frumusețea, foarte diferite de felul în care receptăm mult mai populara versiune italiană. Iar aici, felicitările ar trebui să meargă în primul rând către Stéphane Lissner, managerul Opéra de Paris, cel care, acum două decenii, în timpul directoratului său la Théâtre du Châtelet, adusese în atenția publicului varianta franceză într-un spectacol memorabil, plin de tineri la acea vreme, care au confirmat mai apoi prin cariere la cel mai înalt nivel (Roberto Alagna, Waltraud Meyer, Karita Mattila sau Antonio Pappano). Da, Lissner, cel de care toată lumea a râs când nu știa din ce opere provin niște fragmente de arii cu care era testat de o realizatoare de televiziune răutăcioasă.

Chiar dacă Don Carlos a fost comandată de și a avut premiera absolută la Paris, în 1867, opera lui Giuseppe Verdi poate fi considerată o redescoperire a celei de-a doua jumătăți a secolului XX. Abia în anii ’50 au apărut primele înregistrări, mai mult sau mai puțin complete, dar „integrale” toate, ale diverselor versiuni italiene. Motivele pentru această întârziere erau destul de întemeiate și legate de costurile de producție (și ale unui spectacol, dar și ale unei înregistrări): opera e lungă (tradiția franceză a Grand Opera cere cinci acte, plus momente de balet, versiunile italiene ulterioare amputând partitura în diverse moduri, pe cât de imaginative pe atât de nefericite), în timp ce distribuția necesită cinci artiști principali de o calitate excepțională.

Discografia de studio sau live a lui Don Carlo a devenit pletorică în ultimii 63 de ani (câți s-au scurs de la prima „integrală” de studio, dirijată plat de Gabriele Santini), însă versiunea franceză numără foarte puține discuri: un concert din 1967, azi de negăsit (dar care era o reducție italiană cântată în franceză), un disc de studio cu impact minor, din 1973 (John Matheson conducând o distribuție fără nume mari, dar într-o restituire muzicologică excelentă a versiunii premierei de la Paris, din 1867) au făcut ca primul mare efort discografic în limba franceză din 1985 (Abbado, Domingo, Ricciarelli, Ghiaurov etc.) să fie un eșec mai mare decât ar fi meritat, abia varianta audio a spectacolelor de la Châtelet reușind să facă puțină dreptate acestei versiuni, cu toate că și aceasta este departe de a fi completă. Dar să nu uităm: originalul e această versiune franceză.

Atunci, ce știm despre Don Carlos, azi? Nu chiar atât de multe, pe cât ar părea la prima vedere. Sigur, o știm pe cea de la Modena, în italiană, cu cinci acte, tot mai des reprezentată în secolul XXI, dar nu este nici pe departe suficient. În primul rând, pentru că muzica versiunii franceze diferă destul de mult de cea italiană, aproape o treime din partitura „comună” fiind asemănătoare, dar nu identică, atunci când nu e diferită de tot. Apoi, frazarea în limba franceză este mai naturală și destul de diferită de cea în italiană, mai dură, ceea ce se traduce prin impresii generale foarte diferite: versiunea Paris este elegantă, subtilă și de o estetică perfectă, în timp ce varianta Modena e pasională, tensionată și exagerată (chiar până la a friza ridicolul prin comparație). Așa se explică și performanțele diferite ale unor artiști care au cântat ambele opere: Domingo (strălucitor în italiană, dar superficial în franceză), Alagna (superb în franceză, dar insuficient vocal în italiană) etc. Și tocmai de aceea, nu e o idee bună să-l comparăm pe Jonas Kaufmann de la Bastille, în 2017, cu celelalte spectacole ale sale (Royal Opera House, Staatsoper München sau Salzburg) din anii trecuți. Un motiv ar fi acela că, în opera franceză, rolurile de tenor sunt mai flexibile, separarea liric/spinto/dramatic aproape că nu are sens, așa se și explică de ce Roberto Alagna, la 33 de ani, cânta cu atâta aplomb un rol, Don Carlos, ce în opera italiană intră în categoria celor foarte dificile, cu linie susținută, tipică pentru categoria spinto.

Producția lui Warlikovski a contrariat, fiind taxată cu fluierături la premieră și criticată în presă pentru că ar fi fost banală. Și aici este locul unei discuții despre așteptările publicului de la regia de operă, astăzi. E clar că producțiile clasice nu mai funcționează (cea a lui Peter Stein de la Salzburg, din 2013, este cel mai bun exemplu de plictiseală) decât dacă sunt dublate de o mișcare de scenă inventivă. Azi vrem să fim provocați intelectual, să decriptăm imagini și simboluri, să construim o hermeneutică a vizualului dintr-o operă. Sigur, a fost departe de frenezia ironică dar și de profunzimea înghețată a producției lui Peter Konwitschny de la Viena lui Ioan Holender (din păcate, nu atât de reușită vocal pe cât a fost din punct de vedere vizual). Cu toate acestea, Warlikovski a plusat vizibil pe linia actualității temelor majore ale lui Don Carlos, cu atât mai mult cu cât este una dintre operele cele mai explicit politice ale repertoriului. Macheta unui cal alb și un bust al lui Carlos Quintul străbat multe dintre tablourile spectacolului. În ansamblu, toată acțiunea este împinsă în flash-back, momentul prezent fiind cel controversat al ieșirii definitive din scenă a lui Don Carlos. Tradiția operatică îl vede înfășurat în mantia protectoare a bunicului său, sugerând salvarea, dar și moartea. Warlikovski îl face să-și pună pistolul la tâmplă. Restul e o poveste ce pare atât de îndepărtată încât, dacă ar fi fost filmată, ar fi căpătat în timp semnele uzurii unei pelicule de cinema. Or, în această peliculă veche, timpul se relativizează: actualizarea contextului libretului este variabilă, undeva între o epocă art deco (judecând după biroul regelui Philipp II, devenit o sală de proiecție privată) și prezent (după transformarea grădinii de la Saint Juste într-o sală de gimnastică, în care suita reginei Élisabeth se antrenează la scrimă, în costume gender irrelevant). Proiecțiile au fost scurte, dese și eficiente: imaginea unei Élisabeth plângând și a unui Don Carlos tulburat peste măsură și efectul de peliculă deteriorată de care aminteam, cu un singur minus: insistența asupra unei secvențe trucaj a lui Cronos devorându-și copiii, plasată între scena autodafé-ului și monologul lui Philippe II.

În plan vocal, aproape totul a funcționat extraordinar. În primul rând Sonia Yoncheva, cu o alură à la Isabelle Adjani și o voce instrumental de clară, strălucind metalic în mediu și acut, dar rămânând egală și în grav, aparițiile ei au devenit repede niște momente așteptate. Apoi, Ludovic Tézier, un Posa cerebral și debordând de inteligență, nu doar în joc, ci și în accentele verdiene pe care le regăsea cu ușurință și în partitura franceză, cântată cu o dicție perfectă, așa cum era de anticipat. Elina Garanča a fost o Eboli dispusă să flirteze cu toată lumea de pe scenă, indiferent de sex, o femme fatale trimițând adesea cu gândul la Marlene Dietrich (secvența cu Eboli fumând, ca după o partidă de sex, în timp de regele cântă Ellle ne m’aime pas!, rămâne memorabilă) și jucând vocal mai mult cartea seducției pe zona de mezzosoprană falcon decât pe carnalitatea registrului grav, neconvenabil pentru întinderea ei vocală. Ildar Abdrazakov a fost excelent, în ciuda lipsei de greutate vocală, însă Philippe al său a fost un personaj atât de strivit de greutățile puterii și ale crizei vârstei a doua, iar mușcăturile produse de gelozie îl făceau atât de vulnerabil, încât devenise aproape vrednic de empatie. Un personaj care trecea, la limită, în universul lui Dostoievski, sau al lui Boris Godunov. O scenă memorabilă: beția necontrolată și imposibilitatea de a-și asuma hainele puterii înaintea intrării în scena propriu zisă a autodafé-ului. Dmitry Belosselskiy a fost un Grand Inquisiteur impozant și chiar terifiant (mai mult vizual), dar liniar vocal. Rămâne Jonas Kaufmann, aparent mereu în urma sa cel din versiunea italiană, cu o dicție bună, dar cu o pronunție ciudată. Azi, el este tenorul dramatic al zilei, e greu de presupus că se mai poate întoarce spre partituri mai lirice. Cu toate acestea, actul final i-a ieșit incredibil de bine, duetul cu Élisabeth de la Bastille fiind, cred, cel mai frumos dintre toate de până acum.

Philippe Jordan a condus cu eleganță și echilibru orchestra și un cor ireproșabil (deși cei șase deputați flamanzi ar fi putut cânta și mai bine), chiar dacă i s-a reproșat că direcția sa nu e la fel de vie ca a marilor dirijori italieni. Totuși, privind în ansamblu, Muti (mai ales), Levine sau Abbado construiesc un discurs dramatic ce pare uneori amplificat de steroizi prin comparație, mai ales când vezi o Eboli ce abia reușește să pronunțe până la capăt cuvintele Ariei vălului. Da, Don Carlos nu e ardent ca Don Carlo, dar e mai nobil și mai rafinat.

Cu toată partitura restaurată, inclusiv muzica de balet (dar fără momente coregrafice), acest Don Carlos pretinde patru ore întregi din timpul dvs liber. Nu e chiar puțin, dar vestea bună este că înregistrarea e disponibilă pe website-ul ARTE, pentru o perioadă bună de timp, la linkul: Don Carlos à l’Opéra de Paris.