Într-o Miercuri și apoi într-o Vineri, 18, 20 Octombrie 2017, la Ateneul Român
Ludwig van Beethoven: Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră
Piotr Ilici Ceaikovski: Simfonia nr. 5
Solist: Eduard Stan
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea
Programarea unui singur dublu concert cu Christian Badea în această toamnă la Filarmonică e un motiv suficient pentru a veni la Ateneul Român. Afișul, cu Beethoven și Ceaikovski, era și el foarte atrăgător. (Update: Filarmonica tocmai a făcut public programul pe luna următoare și Christian Badea va veni din nou la București pe 9 și 10 Noiembrie)
Concertul pentru pian nr. 3 al lui Beethoven e o lucrare cu o discografie atât de pletorică, încât e aproape imposibil de transmis noi idei într-o interpretare din zilele noastre. Eduard Stan a lăsat o impresie care a contrariat difuz publicul, dar mai important este că a lăsat o impresie. De fapt, acest concert a avut ceva contradictoriu în desfășurarea lui: diferența dintre temperamentele solistului și dirijorului. Dacă Eduard Stan părea că încearcă să cânte un fel de Chopin pe notele lui Beethoven, în orice caz, favorizând culoarea și o expresivitate sentimental romantică, acompaniamentul orchestrei părea mai musculos decât era în realitate, Beethoven fiind onorat cu consecvență și rigoare. Chiar dacă tempii păreau să fie diferiți în intenție, totuși pianistul a fost extrem de atent să-și încadreze frazele muzicale în ritmul imprimat de dirijor. Rezultatul a fost interesant în ansamblu, pentru că acest contrast a estompat faptul că interpretarea lui Eduard Stan avea momente când părea destul de ilustrativă și banală, cu o frază muzicală puțin accentuată. Cel mai reușit moment a fost partea a doua, când respirația romantică a orchestrei a rămas în continuare dominantă, pianul prelungind-o cu multă delicatețe. Într-un fel, Eduard Stan a confirmat abordarea sa și în encore, cu un Brahms (Intermezzo în La minor) la fel de delicat, dar cu puțin nerv.
Christian Badea se simte foarte bine în muzica lui Ceaikovski, găsind mereu o cale prin care orchestra să răspundă direcției sale nu doar cu precizie, ci și cu o expresivitate evidentă. Există o referință românească validată internațional cu Simfonia nr. 5, respectiv înregistrarea lui Constantin Silvestri cu Philharmonia Orchestra de la EMI, din 1957, realizată pe vremea când încă nu părăsise România. Simfonia lui Ceaikovski are o capcană, pentru că e dificil pentru un dirijor să păstreze un echilibru între emoția specifică marelui compozitor rus și rigoarea rațională educată în școala germană a ritmurilor sale. La fel ca și predecesorul său, Badea a reușit fără probleme să realizeze nu doar acest echilibru (ba chiar cu un plus de pasiune), ci și să depășească dificultățile tehnice pe care lucrarea le ridică suflătorilor, de exemplu. Pentru că solo-ul de corn din partea a doua e un călcâi al lui Ahile pentru o falangă românească, iar la Ateneu, dincolo de o relativă acuratețe a execuției, nu a mai fost loc de nimic în asemenea momente, în schimb valsurile din partea a treia au avut suplețe și eleganță. Compensația a venit însă din ritmul imprimat în ultima parte, de o urgență dramatică care îți tăia respirația, à la Toscanini. Frenezia cu care s-a cântat acest final a împins la limită orchestra, definiția scăzută a texturii instrumentale fiind observabilă, dar rămânând totuși în planul doi față de efectul dramatic obținut, foarte spectaculos, care te ridica pur și simplu de pe scaun.
În mod cert un concert foarte reușit, în care nu a fost loc de rutină nici un moment și care se reia și Vineri, din fericire.
Update: Am fost și Vineri la Ateneu. Dacă Eduard Stan nu a reușit să-mi captiveze atenția, în schimb Simfonia Nr. 5 a fost (așa cum era de așteptat) și mai bine echilibrată, culorile instrumentelor din ultima parte reușind să răzbată mai mult în viteza ultimei părți. În orice caz, un concert cum nu s-a auzit des la Filarmonică.
Despre Opera 
O cronică muzicală profesionistă folosește riguros termenii de specialitate.
In acest text ritmul este un cuvant – fetiș care înlocuiește terminologia adecvată?
„Chiar dacă tempii păreau să fie diferiți în intenție, totuși pianistul a fost extrem de atent să-și încadreze frazele muzicale în ritmul imprimat de dirijor.”
Această frază trece la limită. Dirijorul nu imprimă ritm, ci altele. Poate corecta în repetiție un ritm inexact la instrumentiști.
„Simfonia lui Ceaikovski are o capcană, pentru că e dificil pentru un dirijor să păstreze un echilibru între emoția specifică marelui compozitor rus și rigoarea rațională educată în școala germană a ritmurilor sale.”
„Emoția specifică” nu are de ce să afecteze „ rigoarea rațională educată în școala germană a ritmurilor sale.”
A spune despre Ceaikovski că „are ritmuri” este inoportun. Există în lexicul profesiei formule de exprimare potrivite.
Rigoarea la Ceaikovski se manifestă în structuri (nu le specificăm – merită învățată puțină teorie muzicală).
„Compensația a venit însă din ritmul imprimat în ultima parte, de o urgență dramatică care îți tăia respirația, à la Toscanini.”
Să înțelegem pulsație? Dirijorul nu „ imprimă ritm într-o parte întreagă”: ritmul e mereu viu, se schimbă de la frază la frază, are reveniri și variații, anumite caracteristici etc.
Muzicienii profesioniști fac o distincție clară între ritm, metru și tempo.
Şi așa mai departe…
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru comentariu. Nu e primul de acest fel pe care îl primesc.
Nu folosesc cu rigoare termenii lexiconului muzicologic românesc pentru că nu sunt interesat să scriu așa.
În text, cuvântul „ritm” are o semnificație mai generică, nu așa de specifică pe cât propuneți.
ApreciazăApreciază
Sunt termeni ai lexicului muzical universal. Nu-i folosiți (corect) pentru că nu-i cunoașteți.
Dacă scrieți cronică mondenă a concertelor, faceți istoriografie a evenimentelor muzicale sau jurnalistică muzicală de meloman, oferiți o lectură agreabilă. Însă când vorbiți despre detalii -chixuri, decalaje, acute, tempi, frazare, instrumente etc. – se cuvine să fiți riguros și să stăpâniți vocabularul de bază.
Altfel, lectura devine hilară.
ApreciazăApreciază
Nu.Dacă doriți să citiți un text precum acesta:
atunci, nu, nu veți avea parte de așa ceva, aici.
Dar, poate că dacă vă adresați mai respectuos altor critici poate vă satisfac ei dorința.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
[…] Concertul s-a ținut în două seri diferite, o recenzie relevantă a celui de miercuri, 18 oct, se găsește aici. […]
ApreciazăApreciază
Iti pierzi vremea, pt dl Nicolae probabil si unii ca Tomassini sau RupertChri sunt tot niste diletanti saraci in jargonul de specialitate.
ApreciazăApreciază
[…] fine, Simfonia nr. 8 de Dvořák a electrizat la fel de mult ca și Ceaikovski pe 18 și 20 Octombrie. O abordare directă, intrând profund în inima și pulsația acestei simfonii ce nu e cu nimic […]
ApreciazăApreciază
[…] pe blog: Beethoven, Berlioz, Ceaikovski […]
ApreciazăApreciază
[…] dintre concertele simfonice dirijate de el și pot spune că nu i-am auzit niciodată pe Beethoven, Ceaikovski sau Șostakovici (memorabilă Simfonia nr. 5) mai bine decât sub direcția lui cu aceste […]
ApreciazăApreciază