Dacă v-ați trezit mai târziu și n-ați mai prins concertul Filarmonicii de la Viena, profitați de timpul liber și navigați pe website-ul Medici TV pentru a vedea o operă de iarnă, La bohème de la Opéra National de Paris (disponibilă online până în Martie), marele scandal artistic al operei de la sfârșitul anului 2017.

La bohème este un paradox regizoral. Deși Puccini a imaginat niște personaje obișnuite, cu care spectatorii să se poată identifica pe loc, producțiile moderne sunt foarte rare. Franco Zeffirelli a luat în custodie această operă, viziunea lui clasică fiind prezentată la Scala, Viena sau Metropolitan, alternativa, tot clasică, fiind montarea lui John Copley de la Royal Opera. Vreme de douăzeci de ani, Opéra Bastille a operat o producție legendară dar la fel de clasică, cea a lui Jonathan Miller, în care au cântat și marile noastre Mimì (Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Anita Hartig), inspirându-l și pe Nicky Wolcz când a pus în scenă Boema la Opera din Iași (dacă vă mai aduceți aminte omniprezentele reclame la Dubonet). Montările moderne lipsesc aproape de tot. Michieletto la Salzburg în 2012, privind reductiv prin lentila neorealismului, astfel încât boema studențească devine lumea mizeră a marginalilor, sau Baz Luhrmann în 1993, la Sydney și pe Broadway, înlocuindu-l pe Murger cu Tennesee Williams și al său Tramvai numit dorință.

Dar… S.F. ? Demersul regizoral al lui Claus Guth la Opéra Bastille pare un sacrilegiu, la prima vedere. Mai ales când n-ai văzut această La bohème decât în fotografii. Critica franceză, obișnuită să fie nemiloasă chiar și în cazul capodoperelor, s-a dezlănțuit, pur și simplu. Publicul conservator, la fel, făcând rețelele sociale să spumege de furie. Într-adevăr, ce legătură ar putea fi între Le Quartier Latin din Paris și cosmonauții de pe o navă spațială?

La o privire mai atentă, ar fi cazul să ne aducem aminte că, de câțiva ani, asistăm la nașterea unui nou gen cinematografic: drama S.F.. Interstellar, Passengers, Arrival, Inception au revoluționat filmele cu cosmonauți pierduți în spațiu, până și Star Wars pare să pună mai mult accent pe latura umană decât pe cea epică în ultima trilogie. Însă filonul acestei La bohème a lui Claus Guth este, fără dubii, Solaris, filmul lui Andrei Tarkovski din 1972, inspirat de romanul omonim din 1961 al lui Stanisław Lem, urmat de un remake american nereușit în regia lui Soderbergh, în 2002 (dar există o primă ecranizare TV făcută de sovietici încă din 1968!).

Pentru cei care n-au văzut filmul lui Tarkovski, premiat la Cannes pentru regie, pe lângă furnizarea unui link către excelentul canal YouTube al Mosfilm, unde poate fi vizionat, voi aminti câteva idei importante. Un psiholog, Kris Kelvin, este trimis pe o stație spațială pentru a studia comportamentul cosmonauților ajunși în contact cu o inteligență extraterestră. Nu este vorba de mici omuleți verzi, ci de o planetă, Solaris, acoperită cu un ocean gânditor (Mar Rosso?) care provoacă adevărate traume cosmonauților atunci când acesta re-creează pe nava spațială oameni și amintiri în forme cât se poate de reale. Scepticismul rațional al lui Kelvin se face praf atunci când, într-o dimineață, se trezește în cabina lui cu Hari, fosta sa soție dispărută. Pentru Tarkovski este momentul ideal al declanșării temei sale recurente: nostlagia. Momentele de poezie ale filmului sunt numeroase și sunt încărcate de referințe culturale care ridică nivelul intelectual al discursului către adevărate culmi estetice: muzica lui Bach este prelucrată pe sintetizator de Eduard Artemiev drept coloană sonoră a unei vizite într-o galerie de picturi de Bruegel cel Bătrân, imaginea finală, plină de remușcare, este cea a lui Kelvin revenit pe Pământ și îngenuncheat în fața tatălui său, în aceeași postură din pictura lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor. Cel puțin în cazul meu, această nostalgie a funcționat cât se poate de bine, căci întâmplarea face că, în casa bunicilor, în care am copilărit, exista o reproducere a tabloului lui Rembrandt, pe care o vedeam în fiecare zi și despre care am primit toate detaliile educaționale, la vremea lor.

Claus Guth a reluat ideea într-un mod foarte asemănător, declarând și în interviuri accentul pus pe coarda nostalgică, dar evitând să pomenească vreo clipă numele unor Tarkovski sau Lem. Însă cursul acțiunii din această punere în scenă e nesemnificativ schimbat: nava spațială (ținând  loc de mansardă) este în derivă, lipsa de oxigen și epuizarea alimentelor făcându-i pe cei patru astronauți să aibă vedenii ale celor mai dragi amintiri. Pe măsură ce realitatea devine tot mai destructivă, iar personajele tot mai aproape de moarte, iluzia suferă o transformare inversă, evoluând de la apariția unui singur personaj (Mimì) până la un întreg act final, în care scena e complet ocupată de amintiri. Lovitura finală este că moartea lui Mimì e dublată de cea a ultimului astronaut, Rodolfo. Dramaturgic e aproape perfect, dacă nu ar exista repetarea aproape pleonastică, la începutul fiecărui act, a unor pasaje din jurnalul de bord al lui Rodolfo, descriind dezolarea apropiatului sfârșit. Dar melodrama lui Puccini capătă niște accente poetice neașteptate în regia lui Guth, care la fiecare vizionare nouă pare și mai reușită.

Și atunci, de ce s-au năpustit toți s-o desființeze? În primul rând, pentru că filmul lui Tarkovski nu este o referință cinematografică de masă, așa cum este The Godfather, de exemplu, ci aparține doar memoriei unor împătimiți ai cinematografului de artă. Apoi, tema nostalgiei nu este atât de populară în Vestul Europei pe cât este în Rusia, sau în România. Pe de altă parte, o scenă mare precum cea de la Bastille se potrivește foarte bine cu grandoarea unui decor futurist ce nu strivește intimismul unei opere precum La bohème. Dar ca să poți aprecia propunerea regizorului german, îți trebuie ceea ce tot Tarkovski numea un organ al credinței, o anumită sensibilitate cu care să accepți convențiile teatrale și, mai ales, provocarea noului. Odată ce ai acceptat punerea în scenă, emoția nu va fi cu nimic mai prejos decât cea a unei montări zeffirelliene, ba chiar va fi dublată de o provocare intelectuală postmodernă de cea mai tonifiantă factură.

Regia lui Guth este atât de puternică, încât ajunge chiar să împingă în planul doi muzica. Criticii francezi au fost decepționați că Sonia Yoncheva a abandonat producția după două spectacole și a fost înlocuită de Nicole Car, pe care au considerat-o prea cuminte. Dar Nicole Car este chiar soprana cu care Royal Opera House a făcut premiera noii producții a lui Richard Jones pentru aceeași La bohème, unde solista australiancă a fost ideală de sensibilitate și de bun gust în materie de canto. La Paris n-a fost cu nimic mai prejos: aceeași voce lirică plină, de o fragilitate înduioșătoare, arestând publicul în aria din primul act și sfâșiind inimile tuturor în final. Iar dacă e să punem în oglindă spectacolele de la Londra și de la Paris, Atalla Ayan a fost un Rodolfo mai interesant vocal decât Michael Fabiano, chiar dacă timbrul său n-a strălucit cu insolența unui Pavarotti în registrul acut, însă prestația sa generală a fost de cel mai bun nivel. La fel de buni au fost și ceilalți cântăreți, începând cu Artur Ruciński, un Marcello ireproșabil, plin de vitalitatea unei voci de bariton liric exemplare, apoi o Musetta cât se poate de credibilă, deși vocea Aidei Garifullina rămâne deocamdată una de coloratură, fără un registru mediu consistent (însă strălucirea metalică a acutului fiind suficientă) și terminând cu Alessio Arduini și Roberto Tagliavini, excelenți Schaunard și Colline.

Gustavo Dudamel a debutat la Bastille cu această ocazie, simfonizând, așa cum era de așteptat, dar lăsând să se vadă totuși că e un dirijor de podium mai mult decât de fosă, mai ales în actul al doilea, când forțele de pe scenă și cele din orchestră au fost ținute cu greu împreună.

În cei 120 de ani de la premieră, La bohème a cunoscut foarte multe voci mari de-a lungul și de-a latul planetei operatice. Dacă producțiile care i-au fost dedicate au ratat o translație viabilă în contemporaneitate, ne-am trezit acum proiectați direct în viitor. Sper ca viziunea lui Claus Guth să reziste mai mult decât un blockbuster de bună calitate. Merită.

Link-uri utile:

La bohème poate fi vizionat pe website-ul medici TV până pe 12 Martie 2018, aici.

Solaris, filmul lui Tarkovski, poate fi vizionat aici: partea I și partea a II a

Caseta tehnică:

Opéra National de Paris, live in HD
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Claus Guth; scenografie: Étienne Pluss; lumini: Fabrice Kebour; costume: Eva Dessecker; coregrafie: Teresa Rotemberg
Nicole Car (Mimì), Atalla Ayan (Rodolfo), Artur Ruciński (Marcello), Alessio Arduini (Schaunard), Roberto Tagliavini (Colline), Aida Garifullina (Musetta), Marc Labonnette (Alcindoro)
Orchestre et Choeurs de l’Opéra national de Paris (maestru de cor: José Luis Baso)
Dirijor: Gustavo Dudamel