Joi, 11 Ianuarie, la Ateneul Român
George Enescu: Isis
Robert Schumann: Concertul pentru pian și orchestră
Antonin Dvořák: Simfonia nr. 7
Solistă: Dana Ciocârlie
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian  Badea

Filarmonica a deschis oficial anul 2018 cu un concert al cărui afiș se ridica la nivelul unei țări europene. Dana Ciocârlie a cucerit presa muzicală franceză cu înregistrarea integralei Schumann pentru pian solo (Chocs de l’année în revista Classica), în timp ce Christian Badea e inclus într-un top 10 al celor mai bune DVD-uri de operă, propus de revista americană Opera News (e vorba de La bohème, de la Opera din Malmö).

Seara a început cu poemul simfonic Isis, pe care George Enescu l-a lăsat la nivelul unei schițe în 1923, orchestrația fiind completată de Pascal Bentoiu în 1996. Stilul lucrării este indiscutabil legat de Œdipe, unica operă a lui Enescu, a cărei compoziție fusese finalizată în 1922. Mai concret, un amestec subtil de atmosferă hieratică și delicatețe erotică, punând în valoare frumusețea vocii feminine printr-un cor diafan care începe să cânte spre finalul compoziției. În același timp, compoziția este modernă, melodia îl preocupă mai puțin pe Enescu, totul fiind jucat pe etalarea cu mult bun gust a culorilor instrumentelor dintr-o orchestră simfonică într-un amestec ce poate fi asemănat cu jocul culorilor dintr-o pictură impresionistă. Orchestra Filarmonicii a răspuns foarte precis comenzilor lui Christian Badea și momentul și-a atins scopul, fără să-l declare cu evidență: acela de a pregăti intrarea în scenă a pianistei Dana Ciocârlie.

Am ascultat de mai multe ori Concertul pentru pian de Schumann la Ateneul Român și mulți melomani prețuiesc înregistrarea foarte cunoscută a lui Dinu Lipatti, din 1948. Într-o vreme, înainte de 1989, acest concert era frecvent prezentat și aproape că s-a instaurat o tradiție destul de stereotipă a interpretării sale à la Chopin. Dana Ciocârlie a abordat foarte direct concertul, cu o mână sigură, și a impus o interpretare autentică încă de la primele măsuri. Dinamica a fost excelentă, tonurile forte alternând cu un tușeu romantic emoționant atunci când era cazul. Cadența din cadrul primei părți a fost un model de coerență, iar dialogul frecvent cu clarinetul a fost impecabil. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost frazarea, foarte sigură și concisă, prin care pianista a construit un adevărat discurs muzical. Au fost momente când aveai senzația că pe unele secvențe melodice ai fi putut suprapune cuvintele unei poezii. Surprinzător de exactă a fost orchestra, Christian Badea reușind un acompaniament precis, de o finețe pe care n-am mai întâlnit-o de mult la Filarmonică, chiar dacă uneori solistul a mai fost acoperit. Un bis, Noveletta nr.2, op.21, din cadrul celui mai cunoscut ciclu de pian solo al lui Schumann, a fost exuberant interpretat și Dana Ciocârlie a intrat în memoria afectivă a publicului.

A doua parte a serii a continuat cu Simfonia Nr. 7 de Antonín Dvořák, completând astfel ciclul celor mai bune simfonii ale compozitorului ceh interpretate de Christian Badea la Ateneu în ultimii ani. Viziunea sa n-a diferit prea mult de cea prin care a dirijat recent Simfonia nr. 8 și, de fapt, asta era chiar ceea ce așteptam: rigoare, un ritm neobosit, energie. În mod particular, Scherzo-ul din partea a treia a fost foarte reușit, de o coeziune admirabilă. Totuși, am rămas cu gândul tot la concertul de Schumann și după pauză, chiar dacă simfonia lui Dvořák a fost foarte bine executată.

Filarmonica a reușit să organizeze un concert care dă o speranță. Pentru o dată, au fost „pe fază”, invitând la București doi artiști într-un moment în care succesul lor internațional este de dată foarte recentă. Ar trebui să fie ceva obișnuit, nu o excepție.