într-o sâmbătă, 16 iunie, la unteatru, premieră
A.P. Cehov: Pescărușul
Adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban
Regia: Andrei Șerban
Regizor secund: Sânziana Stoican, scenograf consultant: Valentin Vârlan, asistenți regie: Cosmin Alexandru Purice, Florin Liță, lumini și sunet: Dragoș Mărgineanu, Paul Drăguș, coordonator proiect: Irina Radu, costume Arkadina: Doina Levintza
Ionuț Vișan (Medvedenko), Mădălina Anea (Mașa), Constantin Cojocaru (Sorin), Bogdan Nechifor (Treplev), Silvana Mihai (Nina), Vitalie Bichir (Dorn), Virginia Mirea (Polina), Gelu Nițu (Șamraev), Mihaela Trofimov (Arkadina), Richard Bovnoczki (Trigorin)

Prima colaborare a lui Andrei Șerban cu un teatru independent românesc e o întoarcere la rădăcinile sale americane, ale experimentelor de la teatrul La MaMa. De aceea, afirmația sa că Pescărușul lui Cehov este o piesă pe care n-a înțeles-o pe deplin niciodată trebuie luată în sens metaforic. Probabil sunt puțini regizori, chiar și în lume, care s-o fi pus în scenă de cinci ori. De-a lungul carierei sale, viziunile regizorale ale lui Andrei Șerban, fie că au fost apreciate sau nu, că erau atinse de geniu sau provocatoare până la dezgust, n-au trădat teatrul niciodată. Și atunci, totul devine o căutare a adevărului, în care nu răspunsul final e important, ci drumul asimptotic până la certitudinea finală.

Iconoclast și minimalist, Pescărușul de la unteatru e un spectacol excelent și paradoxal. Decorurile sunt inexistente, recuzita e minimală: scaune, un bolovan și o saltea. Spațiul gol al lui Brook e ostentativ indicat, chiar și prin prezența cărții în această recuzită. Personajele sunt aproape mereu pe scenă, toate, inclusiv Treplev, după ce s-a sinucis în culise, respirând mut într-un scaun. Paradoxul vine din senzația irepresibilă de modernism de școală veche pe care o degajă permanent spectacolul. Translația acțiunii e atemporală, sigur, în prezent, dar și în trecut (doar Irina Arkadina folosește o serie de costume oarecum de epocă, dar numai pentru a-i sublinia frivolitatea), în Rusia, firește, dar oriunde în altă parte, într-un colț prăfuit de provincie. În același timp, jocul actorilor este foarte nuanțat, caracterizările personajelor variază de la foarte bine la uluitor, cu un firesc al replicilor ce ascunde o grijă pentru detaliu mergând până la silabă și virgulă.

E aproape imposibil să povestești o piesă de Cehov. Trebuie s-o vezi. Toate experiențele mele cu piesele lui, fie că era vorba de Trei surori, Livada de vișini sau acest Pescăruș sunt la fel: două, trei ore de vorbărie aproape banală, dar extraordinar de reală, aparent fără nici un impact emoțional, dar la capătul cărora te trezești secătuit, meditativ, dacă nu chiar depresiv, dramaturgia lui fiind o oglindă a lumii așa cum e. Și asta fără ca Cehov să fie nevoit să exagereze ceva. Andrei Șerban a ales să prezinte cele patru acte ale piesei fără pauză, amplificând toate aceste senzații.

Dincolo de metafora teatrului lumii pentru a surprinde natura umană, Pescărușul de la unteatru mi-a arătat din nou sensibilitatea lui Cehov și, poate chiar mai mult, cea a lui Andrei Șerban pentru fragilitatea femeii. Viața e un labirint a cărui ieșire n-o găsește nici Nina, evadând din ruralitate, nici Mașa, rămânând pe loc. Ratarea e identică.

Mi-ar lua multe pagini dacă aș încerca să descriu cum a jucat fiecare actor în parte, așa că voi fi nedrept în a remarca în primul rând pe Gelu Nițu, un monstru sacru, excepțional în rolul rudimentarului moșier Șamraev, și pe Constantin Cojocaru, halucinant de credibil în postura debilitatului Sorin. Nedrept, pentru că a-i remarca pe ei ar putea însemna că uit de sofisticatul joc al Mihaelei Trofimov, sau de tinerețea talentată a frumoaselor Mădălina Anea și Silvana Mihai. Și nu pot trece cu vederea nici naturalețea Virginiei Mirea sau a lui Richard Bovnoczki, nici vitalitatea lui Bogdan Nechifor, nici subtilitatea unui Ionuț Vișan sau insondabilul lui Vitalie Bichir.

Un spectacol foarte bun, mereu dens, pentru care recomandarea de a-l vedea e evidentă.