Cel mai recent articol pe care l-am publicat în revista Opera este o premieră și pentru mine, respectiv recenzia albumului Œdipe de la casa de discuri Malibran, înregistrat în concert în anul 1955. O înregistrare despre care am mai scris și în revista Dilema veche.

Œdipe, Enescu

Geneviève Moizan (Jocaste), Rita Gorr (La Sphynge), Berthe Monmart (Antigone), Freda Betti (Mérope), Xavier Depraz (Œdipe), Lucien Lovano (Créon), Joseph Peyron (Laïos),  André Vessieres (Tiresias), Jean Giraudeau (Le berger), Louis Noguera (Phorbas), Denis Poujol (Thésée), Henri Medus (Le veilleur), Pierre Froumenty (Le Grand-Prêtre), Orchestra și corul RTF, dirijor Charles Bruck. Malibran MR805 (două CD-uri)

Cu doar două înregistrări de studio (Electrecord, 1965 și EMI, 1990), discografia lui Œdipe este salvată de live-uri. Fanii lui Enescu s-ar putea să cunoască deja această transmisiune a unui concert din 1955, de la Salle Pleyel, dar acum este prima oară când apare pe CD.

Charles Bruck și Xavier Depraz l-au vizitat pe Enescu în vremea când acesta nu mai avea mult de trăit – nu vom ști niciodată dacă din pură curtoazie, din respect și compasiune sau pentru a-i cere sfatul cu privire la interpretarea acestei opere, cunoscută ca fiind dificilă. Compozitorul a murit pe 4 mai 1955, cu doar două săptămâni înainte de acest concert, iar tristețea și drama adăugate evenimentului de moartea sa pot fi simțite în modul solemn în care prezentatorul introduce fiecare act.

Œdipe a avut premiera în 1936, la Palais Garnier, la Paris. Spectacolul a fost transmis prin telefon în România, dar nu s-a păstrat nici o înregistrare. Două decenii mai târziu, distribuția lui Bruck îi include pe Henri Medus și Pierre Froumenty, care cântaseră și la premieră. Modul în care cei doi se întrepătrund cu restul soliștilor ne poate da o idee cu privire la cum sunau reprezentațiile din Parisul dinaintea războiului.

Scrierea orchestrală a lui Enescu este inventivă, bogat colorată și are un stil eclectic. Bruck alege să se concentreze în special pe tensiunea dramatică a partiturii, favorizând ritmul în detrimentul culorii și punând în evidență corul. Această înregistrare a impus tăieturile „standard” (muzica de inspirație folclorică), cauzate de constrângerile temporale ale înregistrării; motiv pentru care primul act are o sonoritate înspăimântătoare și face ca acestă capodoperă a lui Enescu să sune mai degrabă ca o lucrare în tradiția franceză decât ca o încercare de definire a unei noi tradiții românești. Trei ani mai târziu, Constantin Silvestri a creat o atmosferă și mai întunecată în Œdipe, cu ocazia primului spectacol de la București; această înregistrare a fost editată pe CD de Casa Radio, dar nu mai este disponibilă.

Ca document, acest CD este departe de a fi ideal, căci informația care îl însoțește este minimală. Dar restaurarea tehnică a benzii originale este excelentă. Microfoanele au fost plasate în centrul scenei, prin urmare avem senzația că ascultăm din primul rând. Această proximitate față de scenă captează dicția impecabilă a soliștilor, scăzând frustrarea provocată de lipsa libretului din cutia CD-ului.

La doar 30 de ani, Depraz este juvenil și captivant în rolul principal, ideal pentru actul II, în care Œdipe călătorește de la Corint la Atena, își părăsește părinții adoptivi și se luptă cu Regele Laïos și Sfinxul înainte de a se căsători cu Iocasta. Apoi, în actul III, se transformă din erou într-un conducător tragic și, în final, moare. Este o plăcere să îl asculți și să compari tonul său mai lejer cu cel mai intelectual, dar mai puțin viu, al lui José van Dam, în studio (pe CD-ul EMI).

Scena Sfinxului este una dintre cele mai puternice din operă: Rita Gorr este mai mult decât impresionantă, adăugând o tușă de senzualitate perversă monstrului legendar. Geneviève Moizan este o Iocasta plină de duioșie, Freda Betti este maternă în Mérope, iar Berthe Monmart delicată în Antigona. Rolurile masculine sunt văzute idiomatic și cântate cu multă muzicalitate.

Alexandru Pătrașcu
Opera, Octombrie 2018,  pp. 1305-1306

Pentru a explora discografia completă a unicei opere a lui Enescu, așa cum a fost recenzată în revista britanică Gramophone, merită să vizitați și articolul În căutarea lui „Œdipe”.  

De asemenea, pentru o perspectivă istorică asupra diverselor producții de scenă ale acestei opere, vă recomand articolul Œdipe. O călătorie. și dosarul cronicilor despre premiera de la Covent Garden a operei: Dosar Œdipe@ROH.

În fine, mai multe despre compozitorul național puteți găsi în secțiunea dedicată lui pe acest blog: George Enescu.

Galerie foto:

George Enescu în 1954

Œdipe – Malibran, 2018

Charles Bruck

Xavier Depraz

Rita Gorr

Opera, Octombrie 2018

Recenzie Œdipe

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.