într-o sâmbătă, 29 septembrie, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: OTELLO
Regie, decor și lumini: Giancarlo del Monaco, costume: Stella del Monaco, asistent costume: Ricardo Coelho, asistent regie: Alex Nagy
Francesco Anile (Otello), Lana Kos (Desdemona), Ionuț Pascu (Jago), Andrei Lazăr (Cassio), Șerban Cristache (Roderigo), Marius Boloș (Ludovico), Sidonia Nica (Emilia), Filip Panait (Montano)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: Mihnea Ignat

Deschiderea stagiunii 2018-19 la ONB

Sub patronajul unui minister al culturii în prag de remaniere, Opera Națională București a început ieri a patra stagiune în condiții de provizorat managerial. Însă străduința pentru o organizare impecabilă, care să contrazică această realitate, a fost vizibilă. Calendarul spectacolelor de anul acesta era afișat la intrare, cu oarecare ostentație, dar de o utilitate evidentă, deși distribuția pentru seara de deschidere a fost anunțată la o distanță de trei săptămâni după punerea în vânzare a biletelor. Marile panouri cu fotografii de pe pereții foaierului au fost înlăturate, la fel și statuile kitsch de plastic aduse de fostul interimar. Barul de la etaj a dispărut, înlocuit de mai multe tarabe cu produse de chioșc non-stop, amplasate prin colțurile clădirii, în timp ce parcarea rezervată invitaților din instituțiile de stat a devenit parcă și mai mare (și mai goală).

Dar important este că impresionanta mașinărie de spectacole a teatrului de operă s-a pus în  mișcare, propunând o premieră în regia unui nume important al operei, Giancarlo del Monaco. Având în memoria vizuală extraordinarele decoruri ale Met-ul anilor ’90 din La fanciulla del West (inclusă în sezonul HD de anul acesta) sau Simon Boccanegra, la care am putea adăuga și visceralul Andrea Chénier de la Paris, de acum câțiva ani, am trecut repede peste întrebarea: de ce, din tot repertoriul ONB, tocmai Otello trebuia neapărat schimbat? „Vechea producție” a Verei Nemirova (dacă se poate numi veche o punere în scenă din 2013) era un bun exemplu de Regietheater. Operând o translație ingenioasă a acțiunii din Evul Mediu la Ciprul zilelor noastre, acțiunea rămânea mereu fidelă libretului și spiritului operei. E drept că multor spectatori, dar mai ales criticilor ultraretrograzi, nu le prea plăcea, pentru că modernismul e greu de înghițit la București, dar ce-au primit în locul ei?

Un concept cu pretenții de modernitate, dar scufundat în stereotipuri.

De la decorurile opulente ale anilor ’90, Giancarlo del Monaco a evoluat către spațiul gol teoretizat de Peter Brook. Scenografia acestui Otello a constat într-o cutie întunecată, cu pereți mobili, deschisă către public. În primele trei acte, tavanul acestei cutii își cobora una dintre laturi până la pământ, iar latura opusă doar până la jumătatea înălțimii scenei, formând astfel un plan înclinat. În ultimul act, pe scenă rămâneau doar doi pereți alcătuind un unghi drept deschis spre spectatori, într-o cadru claustrofobant și apăsător ce învăluia moartea Desdemonei. Nimic mai mult de spus aici, în afară de a remarca asemănarea izbitoare cu o producție la fel de dezolantă pentru Don Carlo, la Firenze, realizată anul trecut de același regizor.

Costumele, în mare parte reminiscențe ale unui alt Otello pus în scenă de Giancarlo del Monaco la Theatro Municipal de São Paolo în 2013, au constat într-un fel de mantale cazone, amintind de filmul Matrix, în timp ce Emilia părea distribuită în opera greșită, costumația fiind cea a unei Suzuki din Madama Butterfly. Dar dacă, în Brazilia, conceptul regizoral adăuga proiecții cu imagini ale cosmosului, cu trimitere la „astrele nefaste” invocate de Desdemona pentru a explica iraționalul geloziei, la București atemporalitatea nu a sugerat nimic. Mai mult, detaliile ce au completat acest cadru general au fost de prost gust: batista Desdemonei a ajuns de dimensiunile unui adevărat prosop în care Jago se masturbează la final, atunci când Otello își sugrumă soția.

Însă marea provocare a spațiului gol este că mută atenția de la imagine către mișcarea de scenă, punând un adevărat reflector pe talentul regizorului. Aseară, spațiul gol al scenei a rămas gol și în planul creativ al teatrului. Practic, în afara agitației personajelor pe acel plan înclinat, toate mișcările artiștilor au rămas fatalmente la nivelul arsenalului de clișee operatice pe care le putem deplânge și în cele mai rutiniere producții ale regizorilor de operă autohtoni. Practic, singura idee valabilă a regizorului a fost omniprezența lui Jago pe tot parcursul acțiunii operei, ca martor tăcut sau personaj activ.

Un Otello epuizat, o muzicalitate deplorabilă

În plan muzical, lucrurile nu au stat mai bine, cel puțin la nivelul primei distribuții. În primul rând, trebuie remarcat că vocea lui Francesco Anile și-a epuizat complet substanța, în locul ei rămânând numai impostația. Practic, în vocalitatea sa nu a existat nimic din ce era sub forte și nici măcar nu s-ar putea identifica un timbru, pentru că toate pasajele lirice erau livrate într-un fel de anemie răgușită, la limita audibilului. E adevărat că în pasajele eroice (Esulatate!, Abasso le spade!) din primul act, alura sa tribal-bătrânească adăuga o tușă empatică unui squillo vocal obosit, făcându-te să-ți amintești de spectacolele de adio de la acest rol ale unui Domingo la Teatro alla Scala sau de recentele impersonări ale lui Gregory Kunde, însă iluzia era imediat destrămată de un duet cu Desdemona din finalul aceluiași act, de-a dreptul deplorabil. Cu o singură excepție: Dio, mi potevi scagliar, aria din actul al treilea, în care Verdi a scris pe partitură indicația de a se cânta cu o voce soffocata, însă pe toată durata spectacolului Anile a părut că se sufocă din lipsa efectivă a vocii, ceea ce l-a împins să și cânte fals, pur și simplu, în mai multe locuri.

Lana Kos a fost mai bine, cântând cu convingere, dar și cu o anumită banalitate în interpretare, mascată însă de un frumos timbru liric, rezonant și emoționant în „aria salciei” din ultimul act.  Contrastul față de această manieră a sopranei a fost binevenit în felul în care a cântat Ionuț Pascu. Nu atât timbrul, care și-a mai pierdut din substanță de-a lungul timpului, cât înclinația sa pentru interpretarea expresivă a rolului a impresionat, marea arie a lui Jago din actul al doilea (Credo in un Dio crudel) fiind eliberată de orice monotonie, chiar și cu costul unei oarecare vulgarități. Însă nu-i nimic de blamat, în fond este vorba de un personaj malefic și cazon, pe care Ionuț Pascu l-a făcut credibil. Restul personajelor au fost de o calitate variabilă: un Cassio onest (Andrei Lazăr), o Emilia ștearsă (Sidonia Nica), însă un Ludovico inacceptabil de plebeu (Marius Boloș), pe lângă Montano (Filip Panait) și Roderigo (Șerban Cristache) foarte adecvați.

Corul Operei s-a simțit foarte bine într-o partitură dominată de forță și a fost realmente impresionant. Păcat că regizorul nu a știut ce să facă cu el, plasându-l static pe scenă, într-o viziune hieratică ce contrasta neplăcut cu cea foarte pământească asupra personajelor. În orice caz, de data aceasta corul merita aplauzele.

În fine, orchestra a fost condusă corect și complet neinspirat de un Mihnea Ignat care nu a reușit să identifice și să pună în valoare nimic din fluența și ritmul organic al muzicii. Dacă, pentru o dată, greșelile tehnice aproape că au dispărut, odată cu acestea a dispărut și orice urmă de atmosferă, totul fiind plat și pătrat până la exasperare. Mai mult, dirijorul a lăsat ansamblul orchestral să acopere cântăreții în multe momente, o slăbiciune care s-a văzut și în concertul lui Juan Diego Flórez de acum trei săptămâni. În continuare, Opera Națională suferă de lipsa unor dirijori capabili să galvanizeze fosa și să injecteze teatralitate muzicală unui spectacol.

În concluzie, Otello rămâne un spectacol legat inerent de emoția redeschiderii sezonului muzical, dar care a ratat în multe momente să se ridice la înălțimea așteptărilor.

Galerie foto (©Steluța Popescu, Opera Națională București):

Ionuț Pascu și Francesco Anile

Coda cu distribuția a doua

Duminică, 30 Septembrie, la Opera Națională București
Daniel Magdal (Otello), Lăcrămioara Cristescu (Desdemona), Ștefan Ignat (Jago), Liviu Indricău (Cassio), George Vîrban (Roderigo), Valentin Vasiliu (Ludovico), Sorana Negrea (Emilia), Iustinian Zetea (Montano)

Duminică am revăzut producția, de data aceasta cu distribuția alternativă, dar și sperând, în secret, că poate îmi voi schimba în bine părerea despre producție. N-a fost cazul, deși se cuvine să remarc practic singura idee interesantă a regizorului, din finalul actului al treilea, când Jago îl înfășoară într-un văl negru pe Otello. Că e vorba despre vălul pe ochi și implicit pe rațiune pe care-l așterne gelozia, sau despre o mumificare a personajului, efectul este atins. L’alma mia nessun più smuova – Sufletul meu a încremenit, spune Otello după duetul cu Desdemona de la începutul acestui act, când ajunge să fie sigur că e înșelat. Îmi aduc aminte că în producția Verei Nemirova, Otello se vopsea cu negru pe față în același context, în timp ce din culise ploua cu năframe albe, o imagine de o poezie și o forță de sugestie deosebite.

Cu toatea acestea, impresia generală de patchwork, în care del Monaco a adăugat un ghiveci de clișee, nu toate relevante în contextul libretului, a rămas neschimbată. În continuare mi-e greu să înțeleg de ce orgiasticul cor Fuoco di gioia este cântat parcă de un cor antic, pentru că recursul la simbolistica antică nu mai continuă în nici un fel și aș putea continua pe această linie, oprindu-mă la acest singular exemplu.

Duminică, seara a început cu un cor care răcnea din toți plămânii, până la isterie. În orchestră și-au făcut loc și primele decalaje, cauzate în mod special de Ștefan Ignat și de Liviu Indricău prin folosirea unor rubati impredictibili. Mihnea Ignat a recuperat mereu, și parcă scena furtunii a fost ceva mai animată decât cu o zi înainte, numai că în restul serii lucuruile au revenit la placiditatea din seara premierei.

În mod cert Daniel Magdal a fost mai bun decât Anile în rolul lui Otello. Chiar aș adăuga că a fost peste nivelul afișat în 2014, când a cântat rolul în producția anterioară de la ONB. Nu comentez timbrul său, pe care-l găsesc neatractiv, dar în privința căruia nici nu e nimic de făcut. Însă tenorul ieșean (practic singurul tenor dramatic român în activitate) nu are nimic eroic în voce și din această cauză, maurul său sună puțin caricatural. Cu toate acestea, siguranța cu care a cântat merită remarcată.

Lucrurile bune se opresc aici. Frecvent invitată la București, soprana Lăcrămioara Cristescu nu are nici o legătură cu personajul Desdemonei, pe care a încercat să-l rezolve cu mijloacele unei Santuzze. Rezultatul a fost un fel de gospodină cu intonații lipsite de orice urmă de noblețe sau demnitate. În plus, dicția a fost lamentabilă, apogeul atingându-se în ultimul act, când a renunțat să mai pronunțe „s”-ul din cuvântul „salce” de nenumărate ori. Salce… salce… salce a devenit astfel un comic Salce… alge… alge…, cam la asta se reduce „trăirea” acestei soprane.

Așa cum era ușor de anticipat, directorul Operei n-a rezistat tentației și s-a distribuit în rolul lui Jago, o decizie care are argumentele ei: Ștefan Ignat nu este un bariton terminat, voce mai există încă, ba chiar timbrul este încă vibrant și impozant. Apoi are justificarea că a mai cântat rolul, ajungând inclusiv cover la Metropolitan la premiera ultimei producții (n-a cântat, dar totuși…). Dar toate aceste argumente sunt pe hârtie căci nu pot compensa superficialitatea interpretării. A fost o seară plinp de inotnații neortodoxe, de tempi pe care numai el îi știa, de impostații cu efect scabros, și de dicție bolborosită. Doar alura și timbrul nu sunt suficiente. Deși înțeleg dorința unui bariton de a cânta, poate că ar fi mai bine dacă s-ar limita la roluri de comprimari atâta vreme cât ocupă și extenuantul fotoliu de director general al instituției.

Rolurile secundare au fost inferioare distribuției de Sâmbătă, în primul rând Liviu Indricău, un Cassio care parcă îl avea drept model pe Jago-ul lui Ignat, o Sorana Negrea cu o voce dogită mai tare decât de obicei și Valentin Vasiliu din ce în ce mai nul. Doar Iustinian Zetea a fost bine în această zonă a rolurilor mici, dar care contează mult în construirea unei atmosfere generale.

Galerie foto cu imagini de la repetiții

Francesco Anile și Ionut Pascu – imagine de la repetiții