Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Raport asupra stării teatrului. Azi, Constanța.


într-o Duminică, 14 octombrie, la ARCUB
Jurnal de România. Constanța.
în cadrul Platformei Internaționale de Teatru București #5
Regia artistică: Carmen Lidia Vidu; scenografie: Lăcrămioara Dumitrașcu; coregrafie: Cristiana Drăgan: montaj video: Cristina Baciu; fotografie: Cristina Baciu; costume: Lăcrămioara Dumitrașcu
Actori: Mirela Pană, Lana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Laura Iordan Adrian, Alina Mantu, Florina Stănculeț

Anul trecut am ratat episodul „Sfântu Gheorghe” din serialul teatral al regizoarei Carmen Vidu și mi-a părut rău, pentru că am auzit comentarii bune despre acest proiect, ieșite din sfera complezenței. În plus, mă atrăgea ideea acestui melanj dintre proiecțiile video duse dincolo de ilustrație, acting și documentar, un cocktail care, cel puțin în România, reprezintă semnătura artistică a regizoarei.

Nu sunt un împătimit de teatru. Am trăit, desigur, momente revelatoare în sălile teatrelor românești, privind mari actori și admirând mari regizori. Există chiar o tentație de a crede că lumea teatrului „dramatic” s-ar găsi într-o stare mai bună decât cea a teatrului „liric”, deși criticii muzicali obișnuiesc să numească un spectacol de operă tot „Teatru” atunci când se referă, de exemplu, la dubla carieră a unui dirijor: în sala de concert, sau în fosa orchestrei. Recent, a ieșit la suprafață un interviu din anii ’70 al Ilenei Cotrubaș, acordat lui Noël Bernard pentru Europa Liberă, în care vedem că această percepție exista încă de pe atunci:

Acum, când am fost în România, în mai anul trecut [1977] – mi-am sărbătorit ziua de naștere – și am avut o experiență foarte tristă. Am fost la un spectacol de teatru dramatic, Furtuna de Shakespeare, în regia lui Ciulei. A fost un spectacol excepțio­nal! Am fost foarte, foarte fericită și am avut o satisfacție excepțio­nală, știind că teatrul dramatic este la un nivel foarte bun în țara noastră (și a fost întotdeauna, avem o tradiție excepțională).

Apoi, cu câteva seri mai târziu, am fost la un spectacol de operă și – este banal să spun – am fost foarte prost impresionată. Trebuie să zic că am fost foarte tristă. M-a durut sufletul să văd cât de scăzut este nivelul teatrului nostru liric din ziua de astăzi. Și nu pot să-mi dau seama de ce!

De cealaltă parte, un critic de teatru comenta recent noua premieră de la Opera Națională cu Otello, în regia lui Giancarlo del Monaco, demolând producția dar admirând muzica:

Toți cei din distribuție dovedeau profesionalism, tehnică vocală, dar interpretarea personajelor nu avea strălucire prin absența îndrumării regizorale. Soliștii executau muzical partiturile, prestația scenică era însă, … radiofonic susținută, în compania orchestrei condusă de dirijorul Mihnea Ignat.

Unde este adevărul? Și probabil că veți întreba: unde vrei să ajungi cu citatele astea?

Carmen Vidu este un artist independent. Unul care s-a bătut pentru a-și face cunoscut numele și sunt convins că perspectiva ei asupra teatrului de stat este una realistă și critică până la autoflagelare.

Sunt șase femei în Jurnal de România. Constanța. care-și pun dostoievskian sufletul pe masă, povestindu-și viața pe fundalul unor proiecții realist-ludice despre orașul în care trăiesc. E un exercițiu în care mai interesant e procedeul decât conținutul. Odată ce actorul este despuiat de rol și trebuie să se prezinte pe el, banalitatea văzută ca o aspirație personală deprimă. Sunt șase femei care vorbesc (cu excepția Lanei Moscaliuc) despre dorința împlinită de a se căsători și de a avea copii, etalând în același timp (fără excepție de data asta) discursul mizantrop obișnuit despre orașul în care trăiesc.

Există ceva impudic în acest exercițiu, dincolo de dansul exotic al Florinei Stănculeț, cu care începe spectacolul. Dar există și ceva mai profund dincolo de idiosincraziile Mirelei Pană, dansatoare și cântăreață de revistă aruncată în cușca cu lei a administrației unui teatru, de falia dintre realismul imediat al spitalului și fascinația scenei pe care o traversează nonșalant Nasurla Turchian (la fel de firesc precum traversează și barierele culturale, ea fiind tătăroaică), de monologul cu valențe de ședință de psihoterapie pe care-l spune Florina Stănculeț arătându-ți poze în care seamănă leit cu Catherine Zeta Jones (care suferă de sindrom bipolar în viața reală) sau de nihilismul de vampă al Lanei Moscaliuc.

Odată că experimentul pe care-l propune Carmen Vidu te face să te întrebi la un moment dat: unde se termină actoria și unde începe viața reală în numărul de pe scenă? Unde se sfârșește actingul și unde începe confesiunea? Răspunsul pe care-l găsesc valabil este că sunt amestecate mereu și că nu contează delimitările dintre ele. Ba chiar e mai bine să fie așa, căci altfel n-ar fi teatru.

Or, dacă la finalul acestui spectacol, regizorul deplânge dispariția teatrului ca pilon al comunității, tocmai acest amestec de viață privată și actorie creează o agora. Iar ceea ce face acest spectacol pe scenă e oglinda teatrală a noului val românesc din cinema.

 

3 comentarii la “Raport asupra stării teatrului. Azi, Constanța.

  1. Vlad W
    octombrie 15, 2018

    Foarte interesante citatele, si mie inca mi se pare foarte adevarate.

    De ce inca regia de opera la noi este asa de inchisa, prafuita si sub-performanta (cel putin productiile a celor care sunt angajati pe viata in operele din RO) – este o foarte buna intrebare.

    Pina la urma teatrul si regia de teatru trebuie sa se exprime si sa hraneasca is regia de teatru-liric – si regizori ar trebui sa produce be ambele scene simultan.

    De exemplu, curind incepe FNT si este o buna sansa de a vedea regizori care inca sunt vii creativi – si care lucreaza pe ambele scene (Katie Mitchell si Simon McBurney) dar si pe Silviu Purcarete (numai la Sibiu din pacate). Conectia este clara, inca la noi nu am vazut nici un spectacol de opera regizat din aripa vie a teatrului Romanesc (desigur o aripa mica), pe linga buna exceptie a lui Andrei Serban si Purcarete la Cluj .

    Dar totusi, mie unul miar place sa vad mult mai multi regizori din teatrul actual si viu
    in Operele Romanesti. Mult mai bine ei sa inceapa sa isi traduca visiunea regizorala pe o scena mai mare (ca cea a operei) – decit sa continuam cu regizori de opera angajati in institutiile lirice pe viata – de multe ori oameni inchisi-artistic, plafonati, malformat-cultural si total prafuiti, care produc un produs artistic cum stim toti (mult mult sub-standard ).

    Tare mi-ar place sa vad productii de opera in Romania de:

    Victor Ioan Frunza,
    Radu Afrim,
    Gianina Carbunariu (imagine that production!),
    Alexandru Dabija,
    Bocsárdi László,
    Tompa Gabor,
    Catinca Draganescu

    In opinia mea – gindirea-regizorala buna, energia , vitalitatea, vin in majoritate din Teatru (nu sunt multe exemple – dar sunt mult mai dese decit ce se vede pe scenele lirice)

    Intrebarea ramine – de ce mentinem acest mal-format vestuz bransa de regie-de-opera in Romania (o ramura uscata si prafuita, care nu a mai produs nimic memorabil de mult timp).

    Mult mai benefic ar fi ca toti regizori de opera sa fie practicanti in teatru national si international daca se poate (cel putin acel teatru de arta viu, cit se face el inca in Ro).

    Apreciază

    • Despre Opera
      octombrie 15, 2018

      Aveți dreptate, chiar dacă mai există și alte exemple de regizori români de teatru care au montat operă la noi (mai demult sau mai recent). Purcărete a făcut Carmen la Timișoara, cum un an sau doi, la ONB mai era și un Faust realizat de Alexandru Tocilescu (și care nu se mai dă, fără nici o explicație/scuză), Alexandru Darie făcea în anii ’90 un Don Giovanni tare bun, tot la ONB (înlocuit de producția lui Hogea) și chiar și Petrika Ionescu poate fi amintit aici (Oedipe). Hausvater, și el… Caramitru, voila, cu Cav&Pag, chiar anul ăsta, după Evgheni Oneghin acum mai bine de un deceniu în urmă (nereușite toate aceste producții)

      Sigur, se poate și mai mult și e nevoie de mai mult.

      Apreciază

  2. Vlad W
    octombrie 16, 2018

    Absolut corect (si as fi vrut sa vad spectacolul lui Tocilescu, dar nu lam prins).

    Si aici as adauga ca nu vreau sa sugerez ca orice regizor Roman de tratru ar trebui sa fie invitiat pe scenele lirice (Caramitru un perfect exemplu dat – un actor foarte bun, chiar si un manager ok – dar ca regizor e total depasit si mult sub-mediocru, pe toate scenele pe care a montat, din pacate ).

    Doar cei care merita si se ridica la un nivel, cit de cit European, de teatru de arta contemporan – care ar trebui sa aiba sansa sa monteze in teatrul-liric, pe o scena mare (si la noi acestia sunt un numar restrins de regizori – sub 10 in numar IMHO).

    De sigur, nu este nici o garantie de sucess, dar macar o culegere atenta a talentelor-regizorale creative si relativ recente din teatru, ar fi chiar interesant pt re-inoirea operei in Ro (pe linga apelarea la linia 1 a directorilor de opera din lume, cei din virful artei acum, de sigur). Un fel de posibil double-approach, spre o creativitate reala, bine-gindita si contemporana (un vis indepartat…)

    Dar – din nou – cine este ales e foarte imporant, in special in regie/directing …

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.065 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: