Într-o Marți, 21 Mai, la Bulandra
William Shakespeare: Zadarnicele chinuri ale dragostei
Traducere de Lucia Verona și Horia Gârbea, într-o adaptare liberă de Daniela Dima
Regia: Andrei Șerban; regizor asociat: Daniela Dima; decor: Octavian Neculai; costume: Edita Lupea
Șerban Pavlu (Berowne), George Ivașcu (Regele), Alin State (Longaville), Lucian Ifrim (Dumaine și Anton Bont), Cătălin Babliuc (Tărtăcuță), Constantin Dogioiu (Don Adriano de Armado), Catinca Nistor (Boyet), Ioana Anastasia Anton (Prințesa), Alexandra Fasolă (Rosaline), Silvana Negruțiu (Katherine), Maria Vârlan (Maria și Juaquinetta), Adela Bengescu (Molie)

În aproape o lună, Andrei Șerban trece de la teatrul politic la comedia filosofică și arta pentru artă, prin textele aceluiași Shakespeare, la aceeași companie (Bulandra). O distanță mai mare între Richard 3 și aceste Zadarnice chinuri ale dragostei, cu greu s-ar putea imagina.

Love’s Labour’s Lost e una dintre piesele lui Shakespeare rar jucate, din cauză că textul e sofisticat, făcând aluzii la literatura unor vremuri îndepărtate. Mai mult, acea literatură veche nu doar că ne este prea puțin cunoscută nouă, celor neinițiați, ci este chiar aproape irelvantă în România. O provocare aparent insurmontabilă pentru un regizor, nu și pentru Andrei Șerban.

Translatarea contextului curții regelui Navarrei într-o contemporaneitate de ghetou e irelevantă, dacă vrei să cauți în această punere în scenă vreo corespondență ascunsă cu realitățile românești. Ea nu încearcă să sugereze nimic altceva decât truismul actualității lui Shakespeare ca dramaturg. Țin minte că m-a indispus efortul Danielei Dima de a adăuga tăieturi din ziare ale unor articole de Andrei Pleșu și Radu Paraschivescu peste libretul Văduvei vesele. Nici aducerea în prezent a lui Richard III nu m-a convins, dar nici nu m-a deranjat. De data asta însă, Daniela Dima s-a dovedit a fi esențială în adaptarea replicilor acestei piese în limba română obișnuită, a oamenilor de pe stradă. Aluziile poetice devin inteligibile în versurile chinuite a patru bărbați puși pe cucerit niște franțuzoaice sofisticate, ba chiar autoironia lui Ferdinand care-și verifică rimele e unul dintre momentele cele mai hilare ale spectacolului.

Sigur, se poate reproșa predispoziția actorilor români pentru comicărie derizorie, accentuată și mai mult de stilul show-urilor în care joacă breasla pe la diverse televiziuni. Da, și dicția lui George Ivașcu lasă de dorit, uneori enervant de mult. Și, da, tușa regizorului iese și ea puțin îngroșată de toate aceste neajunsuri.

Dar… Rar am văzut un spectacol atât de coerent, în care cele aproape două ore și jumătate fără pauză să treacă atât de repede. M-am trezit pufnind în râs în foarte multe momente, deși nu cedez ușor în fața umorului facil. O secvență la care mă amuz și acum, consemnând-o, este cea în care trei nobili din Navarra, împreună cu regele lor, se deghizează în ruși ca să curteze incognito suita unei prințese franțuzoaice, bărbații vorbind „rusește” într-o limbă română cu accent moldovenesc, în timp ce actrițele graseiază toate cuvintele, rulând  consoana „r” foarte „franțuzește”, deși vorbesc tot românește, iar între cele două grupuri există un translator (mai mult chiar: un personaj în travesti), care „traduce” mesajele dintr-o tabără către cealaltă, evident, doar schimbând accentul.

Dar sub aparența facilității și în ciuda recursului la kitsch, folosit însă cu inteligență, punerea în scenă realizată de Andrei Șerban nu exclude lacrima care strivește mozartian un zâmbet, meditația asupra slăbiciunii firii omenești fiind mereu prezentă, în diferite doze, până la cântecele finale (prezente și în textul lui Shakespreare), cu care regizorul te trimite acasă să te mai gândești că această comedie nu e doar una de situații.

Într-o astfel de punere în scenă, atât de abilă în a te absorbi în jocul râsetelor dar și al căderii pe gânduri, talentul actorilor e foarte bine pus în valoare. Ar fi nedrept să remarc pe cineva din distribuție, pentru simplul fapt că toți actorii au fost excelenți. Sună banal, dar am mai întâlnit odată un spectacol la fel de ingenios regizat, pornind de la o lucrare aparent neofertantă: Indiile galante, opera-balet a lui Rameau, montată de același Andrei Șerban la Palais Garnier din Paris acum două decenii. Sigur, Rameau e un mare compozitor baroc, cu multe momente foarte frumoase, dar patru ore de audiție a muzicii lui nu au nici o legătură cu călătoria spirituală pe care ți-o propune un Wagner în patru ore de Parsifal, de exemplu. Cu toate acestea, Andrei Șerban s-a simțit parcă stimulat de dificultatea misiunii de a spune ceva interesant din punct de vedere regizoral în cele patru ore, deși plictiseala, acest diavol care se ascunde în teatru, stătea la pândă la fiecare scenă, îngrozind la tot pasul orice alt regizor. Or, aceste Zadarnice chinuri ale dragostei mi se par echivalentul teatral al Indiilor galante de la Paris. De unde și titlul acestui articol. Și sugestia de a merge la Iași, la sfârșitul lunii Iunie, când Indiile galante se reiau la Operă.