A apărut numărul pe luna August al revistei britanice Opera, în care e publicată și corespondența mea pentru spectacolul cu Il trovatore de acum câteva săptămâni (a cărui cronică mai amplă o puteți (re)citi pe acest blog):
România
Brașov
Brașov este orașul natal al Aureliei Florian și al lui Carmen Topciu, care cântă din când în când la Opera locală. Prin urmare, pe 11 mai au fost îndeplinite jumătate dintre condițiile obligatorii pentru un Trovatore bun.
Deși spectacolul a început prost, cu un Ferrando cu o voce prea ușoară pentru a putea crea cât de cât o atmosferă, imediat ce Florian a început „Tace la notte placida”, cântând cu autoritate și impunându-se, seara a intrat pe făgașul corect. Florian a avut un timbru extrem de frumos, întunecat, iar notele înalte i-au ieșit fără efort – și, cel mai important lucru, a avut o adevărată frazare de belcanto, foarte vizibilă în special în ultimul act. Topciu a fost o Azucena complexă, witch and bitch, cântând cu o anumită senzualitate și cu frazare bine definită de calitățile solide, constante ale vocii ei.
Tot acest cântat de nivel înalt a fost contagios. Cristian Bălășescu a fost un Manrico liric, cu câteva probleme în actul trei, dar căruia i-au ieșit bine „Di quella pira” și ultimul act. Adrian Mărcan a fost un Di Luna stentorian, cu voce mare, întunecată, fără subtilitate în „Il balen”, dar foarte bun în duete și ansambluri.
Producția utilitară a Andei Tăbăcaru a avut și idei bune și idei proaste, dar a reușit să spună povestea. Decorul unic, sugerând un castel sau o pușcărie, a fost format dintr-o structură mică, cu două niveluri, pe care uneori se aflau panouri ce serveau drept ecrane de proiecție, iar alteori stăteau membrii corului. Mișcarea scenică a fost bună și superioară costumelor ilustrative. O mențiune specială pentru veteranul Victor Dumănescu, care a dirijat cu finețe și înțelepciune. Orchestra nu a sunat deloc provincial, iar corul a fost delicat, în sensul bun al cuvântului.
Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.
Despre Opera 