Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Final en beauté la Opera Iași


Într-o Vineri, 28 Iunie, la Opera Națională Română Iași
Gaetano Donizetti: Lucia di Lammermoor
Regia: Andrei Șerban, regizor secund: Daniela Dima, decor: Octavian Neculai, costume: Lia Manțoc
Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată (Lucia), Florin Guzgă (Edgardo), Jean Kristof Bouton (Enrico), Andrei Fermeșanu (Arturo), Daniel Mateianu (Raimondo), Maria Macsim Nicoară (Alisa), Ovidiu Manolache (Normanno)
Dirijor: Alessandro Cedrone

Apoi, Duminică, 30 Iunie, la Opera Națională Română Iași
Jean-Philippe Rameau: Les Indes galantes
Regia și luminile: Andrei Șerban, coregrafia: Blanca Li, scenografia: Marina Drăghici
Cristina Grigoraș (Hébé), Valentin Călugărici (Bellone), Andreea Chinez (L’Amour), Teodor Busnea (Huascar), Manuela Ipate (Phani), Olivian Andrișoae (Don Carlos), Daniel Mateianu (Osman), Nicoleta Maier (Emilie), Andrei Fermeșanu (Valère), Petru Pavel (Tacmas), Cristina Grigoraș (Zaire, Fatime), Alexandru Constantin (Adario), Alexandru Savin (Damon), Victor Zaharia (Don Alvar), Maria Tovba (Zima)
Dirijor: Ciprian Teodorașcu

Cum Lucia di Lammermoor a dispărut din repertoriul ONB, lăsând locul unor producții vetuste și înțepenite în clișee scenice deplorabile, am făcut un drum la Iași pentru a revedea punerea în scenă a lui Andrei Șerban.

Conceptul regizoral rezistă și astăzi, la aproape un sfert de secol de la premiera pariziană. Într-o lume obsedată de cultură fizică și igienă, riguroasă până la demență totalitară, liberul arbitru al Luciei nu are nici o șansă și singura evadare din acest univers e nebunia clinică, urmată de moarte. Din punct de vedere teatral, regizorul supune cântăreții soliști la niște eforturi nemaiîntâlnite, însă rezultatul este la limita catharsisului.

Am fost mișcat să văd că, după aproape cinci ani de la primul spectacol ieșean cu această Lucia di Lammermoor, mișcarea scenică s-a păstrat intactă, tot ansamblul dovedind o disciplină fără echivalent pe celelalte scene lirice naționale. Implicarea cântăreților ieșieni este și astăzi mai puternică decât premiera bucureșteană a aceleiași producții. Or asta mă face să trec mai ușor peste erorile muzicale, fără să le ignor însă.

În căutarea unei soprane pentru Lucia di Lammermoor

În 2014 au fost două distribuții, cele două Lucii fiind Lăcrămioara Hrubaru Roată și Diana Țugui, cea din urmă cântând mai bine. La București au cântat Venera Protasova și Veronica Anușca, depășite clar de dificultățile rolului. Însă la Iași rolul e cântat mereu de Lăcrămioara Hrubaru Roată. E dureros să o asculți. Coloratura rolului îi este inaccesibilă pentru că tehnica ei de canto pare forțată, producând un vibrato artificial, iar ornamentația e aproximativă și foarte chinuită. Dar, spre deosebire de alte soprane (vezi Apollonia Egyed în Trubadurul de la ONB), soprana ieșeană e conștientă de existența cerințelor stilistice ale belcanto-ului, pe care nu le poate satisface. E un merit în asta, dar insuficient. Din fericire pentru ea, nu are de cântat serii de câte 4-5 spectacole cu acest rol, pentru că ar putea rămâne fără voce după al doilea. Dar cine altcineva să cânte Lucia? Doar Elena Moșuc, ieșeancă de origine, are datele vocale ale personajului pe care-l cântă de multă vreme pe scene mari, dar și în România (la… Galați, în 2017), însă nu s-a ajuns niciodată la un acord cu ea pentru a cânta acest rol în spectacolele de la București sau Iași.

Pe partea teatrală însă, e greu de imaginat o actriță mai implicată în rol precum Lăcrămioara Hrubaru Roată în Lucia di Lammermoor. E un rol care o consumă artistic din toate punctele de vedere, și vocal și dramatic, și cred că și la nivel personal acest personaj îi cere mereu un tribut.

Florin Guzgă

Spectacolul de la Iași folosește o distribuție locală, mai mereu aceeași. E o bucurie să-l regăsești în rolul lui Edgardo pe Florin Guzgă. De data aceasta însă, tenorul ieșean a afișat o voce destul de mică, economisindu-și resursele, dar frazând cu mult bun gust tot ce a cântat și impresionând cu acuratețea și aparenta lipsă de efort cu care atingea cele mai înalte note. Jean Kristof Bouton a cântat în limitele obișnuite, prezența sa fizică foarte atletică fiind mai impozantă decât vocea. Raimondo a fost servit de vocea basului Daniel Mateianu, cu multe probleme, rupându-se des și neașteptat (în general în pasaj), însă surpriza plăcută a venit de la Andrei Fermeșanu, în ingratul rol al lui Arturo. Vocea acestui tenor lejer a crescut vizibil în ultimii ani și a rezonat, plină de culoare, chiar mai bine decât cea a tenorului din rolul principal. Alessandro Cedrone a condus orchestra lipsit de inspirație, însă regia, ca de obicei, a compensat cu asupra de măsură orice plictiseală muzicală. O notă specială pentru cor: neașteptat de omogen, cu nimic mai prejos decât multlăudatul cor al ONB.

Probabil cel mai bun spectacol din țară…

…la această oră este Indiile galante. Pentru că folosește aproape toate resursele unui teatru liric, punând în prim plan ansamblul care este osatura unui teatru de operă. Este vorba de o compoziție dintr-un repertoriu – barocul – pe care nici o Operă din România nu-l abordează, într-un gen neobișnuit: operă-balet, deci dansatorii sunt esențiali. Apoi, avem de-a face cu trei opere distincte și un prolog, cu subiecte diferite, cu costume diferite pentru toate mulțimile de oameni de pe scenă, cu scenografii diferite, având în comun doar niște idei. Ce efort pentru orice teatru, oricât de mare, să pună în scenă așa ceva!

Sigur, muzica lui Rameau, compusă în 1735 (deci acum aproape 300 de ani), are multe momente foarte frumoase, precum celebrul rondo din ultima parte, dar tehnica de compoziție și primitivismul orchestrației fac ca un extras de jumătate de oră să fie suficient, pe când spectacolul durează trei ore și jumătate, punând la încercări extreme răbdarea oricărui spectator. Or, aici se vede magia lui Andrei Șerban, care face ca aceste ceasuri să treacă pe neobservate, ba chiar într-un ritm tot mai accelerat după pauză. Sunt puține complimente pe care să nu le pot folosi pentru a comenta această punere în scenă, să adaug numai faptul că aici coregrafia imaginată de Blanca Li joacă un rol crucial.

Andreea Chinez

Libretul și concepția muzicală par naive și desuete astăzi. Andrei Șerban reușește, folosind costume de epocă și decoruri nu foarte mult diferite de cele ale vremii când această operă era nouă, să fie captivant, apelând mereu la o ironie înțelegătoare față de toate stereotipurile iluministe. Coregrafia e modernă, mai mult, e comică în cel mai înalt grad, o adevărată satiră a formelor în care oamenii se curtează. Decorurile sunt naive, ca într-o carte de povești pentru copii, iar costumele sunt pline de imaginație. De pildă, cine și-ar putea imagina că un „dans al florilor” ar putea include balerini băgați în niște ghivece uriașe?

Distribuția rolurilor principale e abundentă și e inutil să comentez fiecare artist în parte. Pot spune doar că, de-a lungul anilor, nucleul de soliști de la Iași care au tot cântat în această producție a fost vizibil mai bun decât cei care debutau în diferite roluri. Cristina Grigoraș (Hébé/ Fatima), de exemplu, într-un rol care i se potrivește foarte bine și îi pune în valoare vocea de soprană lejeră, cu ornamentații de o dificultate moderată, cărora le-a făcut față fără probleme. Sau Andrei Fermeșanu, de data aceasta într-un rol dificil (Valère), pentru o tipologie vocală astăzi uitată (tenor haut-contre), a fost de departe cel mai impresionant. Da, Alexandru Savin a fost mult prea începător, chiar și pentru un rol mic precum cel al lui Damon, dar lângă el stătea mereu un trupier de bază al ansamblului ieșean, Victor Zaharia (Don Alvar), compensând cu jocul și siguranța sa stângăciile tenorului. În rolul Zimei, în care strălucea pe vremuri Lăcrămioara Hrubaru Roată, acum a fost tot o debutantă, Maria Tovba, cel puțin acceptabilă, și constatarea merge mai departe că la Iași promovarea tinerilor funcționează în continuare.

La șapte ani distanță de premieră, producția a rămas foarte proaspătă, deși lipsa de sincronizare a unor dansatori (dervișii din Turcul generos ar fi cel mai frapant exemplu) a fost uneori cam mare, însă mișcările nu s-au pierdut și nici verva. Ba chiar toboșarul din rondo-ul lui Les Sauvages a improvizat cu și mai mult aplomb variațiuni pe tempo-ul impus de partitură.

Neașteptat de bun a fost Ciprian Teodorașcu. După plecarea lui Gabriel Bebeșelea, muzica Indiilor n-a mai fost niciodată cântată de orchestră la nivelul premierei până acum, când acest dirijor specializat pe balet a reușit să conducă tot acest ansamblu cu competență. Sigur, nu se pune problema ca o orchestră de operă din Iași să rivalizeze cu Les Arts Florissants, care au susținut spectacolele de la Palais Garnier acum două decenii, însă efortul e lăudabil fără rezerve.

De ce n-a mai produs Opera Iași spectacole de acest nivel în ultimii cinci ani? Aceasta este întrebarea. Nu se poate invoca lipsa banilor. Așa, aș putea să mă întreb de ce nu s-a completat intrarea Les Fleurs, prezentată mereu într-o formă abreviată. N-ar fi costat mult și ar fi reîmprospătat și mai mult producția, chiar dacă ar fi lungit-o la patru ore. De ce orgoliile managerilor de operă din România îi împiedică să coproducă un spectacol fără compromisuri? La Iași, de ani de zile nu se mai întâmplă nimic nou și interesant. Ar putea fi și mai rău, cum e la București, unde zeci de producții noi, moderne, ale unor regizori sau coregrafi celebri, sunt abandonate sau pierdute cu totul.

Un comentariu la “Final en beauté la Opera Iași

  1. Ionel P.
    iulie 8, 2019

    „E dureros să o asculți”
    Este foarte mult adevăr în această afirmație. Într-adevăr o serie de spectacole sau chiar o frecvență mai mare pe afișul operei într-o stagiune probabil i-ar periclita definit cariera solistică ( și așa foarte șubredă la ora actuală – problema alegerii rolurilor potrivite genului personal de voce o au mulți soliști la ora actuală fiind nevoiți/forțați ( pentru a se păstra în grațiile și atenția conducerii – un fenomen frecvent întâlnit la Iași, prezent probabil și în alte teatre) să accepte roluri nepotrivite stadiului de pregătire, imaturității și/sau posibilităților vocale ). Totuși – paradoxal – este de departe cel mai bun spectacol al ei din ultimii ani ( Lucia )….
    Florin Guzgă – o plăcere auditivă de fiecare dată.
    Andrei Fermesanu – evoluție evidenta in ultimii 2 ani.
    J.K. Bouton – cred că începe să se acumuleze oboseala abordării ca singur bariton angajat al operei a repertoriului curent.
    Daniel Mateianu – probleme vocale ( sau de sănătate ).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: