În acea Miercuri, 4 Septembrie, la Sala Palatului
Strauss: Die Frau ohne Schatten
Torsten Kerl (Împăratul), Anne Schwanewilms (Împărăteasa), Ildikó Komlósi (Doica), Yasushi Hirano (Mesagerul lui Keikobad), Andrey Nemzer (Paznicul pragului Templului), Artjom Venetsov, Christoph Oldenburg, Philipp A. Mehr (Trei paznici ai nopții), Michael Pflumm (Apariția unui tânăr), Nadezhda Gulitskaya (Vocea unui șoim), Karolina Gumos (O voce din cer), Thomas Mayer (Barak, boiangiu), Ricarda Merbeth (Soția boiangiului), Cristoph Späth (Cocoșatul, fratele lui Barak), Tom-Erik Lie (Omul cu un singur ochi, fratele lui Barak), Jens Larsen (Omul cu un singur braț, fratele lui Barak), Nadezhda Gulitskaya, Sophie Klußman, Verena Usemann, Jennifer Gleining, Alice Lackner, Vizma Zvaigzne (Servitori, Voci de copii)
Carmen Lidia Vidu – regizor multimedia
Corul Radiodifuziunii din Berlin (maestru de cor: Benjamin Goodson)
Corul de copii al Radiodifuziunii Române (maestru de cor: Răzvan Rădos)
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin
Vladimir Jurowski – dirijor

A început și festivalul de operă de la Enescu 2019, cu Bartók (la Ateneu, pe care l-am ratat) și cu creația românească a Femeii fără umbră, la Sala Palatului. Vor mai urma încă 14 titluri, dacă socotim și spectacolul cu Œdipe de la ONB din 21 Septembrie. E un record. Și mai toate sunt în concert.

Nu știu dacă FROSCH (așa cum se obișnuiește să se abrevieze tiltlul Die Frau ohne Schatten) este cea mai mare operă a lui Richard Strauss, dar e sigur cea mai dificilă, din cauza numărului mare de roluri principale și a nenumăraților comprimari, a orchestrației foarte mari și corurilor numeroase. Și mai cred că are cel mai frumos libret, cu o miriadă de semnificații. Căci cine este această femeie fără umbră? Absența umbrei reprezintă sterilitatea, și nu doar cea fizică. De ce nu are umbră? Pentru că personajul (numit generic „Împărăteasa”) are un corp transparent, pe care lumina îl străbate. Nu va deveni mamă decât dacă va deveni om și nu știe cum să fie om, pentru că Împăratul e un arhetip al masculinității, vânător diurn și amant nocturn, Hugo von Hofmannsthal descriind poetic situația prin versurile „Zilele lui erau nopțile ei, nopțile lui erau zilele ei”. În același timp, opera mai are un cuplu, cel al boiangiului Barak (singurul personaj care are un nume) și al soției lui, oameni obișnuiți, în toate contradicțiile lor, iar cele două perechi fac din opera lui Strauss un demers postmodernist avant la lettre prin suprapunerea cu Flautul fermecat al lui Mozart, tot așa cum Der Rosenkavalier va rămâne mereu legat de Le nozze di Figaro, în special prin perechea Mareșala & Octavian – Contessa & Cherubino. Ar fi infernal să scriu la cald, după un concert extraordinar, despre imensul univers al lui FROSCH, mă rezum doar la a-l cita pe Pierre Jean Rémy: „Zeii sunt o rasă diferită, ei încearcă să dirijeze soarta oamenilor. Dar aceștia din urmă știu foarte bine că doar iubirea, iubirea unei ființe iubite, precum și iubirea umanității întregi face dintr-un bărbat un bărbat și dintr-o femeie o femeie.”

Pentru a doua ediție consecutivă, Festivalul Enescu alege să folosească proiecții video care să anime puțin atmosfera unei opere în concert. Un procedeu care pare să fi atins o fază rococo în 2019, proiecțiile imaginate de Carmen Vidu fiind mult mai complexe decât cele de la Œdipe din 2017, de la București și Londra. Aparent, ele rămân descriptive, însă în realitate siluetele vintage ale personajelor proiectate erau un ecou vizual al celor de pe scenă, ca și cum povestea feerică luată ad literam din libret ar fi fost opusă unei realități imediate, contemporane. Căci, până la urmă, Hofmannsthal și Strauss ar putea fi considerați vizionari, găsind soluții fantastice pentru infertilitate, în timp ce spectactorul de astăzi este conștient de existența soluțiilor medicale moderne. Dar simbolistica operei e mai complexă și mai filosofică de atât. În orice caz, imagistica dnei Vidu a fost de bun gust, iar jocul imaginilor în oglindă cu scena a fost consecvent cu creația teatrală a regizoarei multimedia, dacă ne aducem aminte de seria de spectacole Jurnal de România. Plasarea subtitrării pe marele ecran pe care erau proiectate imaginile ce însoțeau muzica a fost o idee foarte bună, pentru că nu te silea să privești încă într-un loc în afară de ecran și scenă. Dar, în același timp, găsesc că această soluție de regie folosită la Festivalul Enescu pentru opera în concert este teribil de obositoare, imaginile distrag foarte mult atenția de la spectacolul orchestrei (iar la această operă chiar e un spectacol) și de la soliști, uneori în momente cheie. Cu atât mai frustrant cu cât lucrarea lui Strauss e prezentată pentru prima dată publicului românesc, din câte știu. Efortul regizoral merită apreciat însă, nu doar ca muncă, dar și ca artă, cu toate inconvenientele rezultatului final.

Deși concertul nu a umplut Sala Palatului, ba chiar acea mică parte din public care credea probabil că a venit să asculte o operă de Johan Strauss, nu de Richard, a plecat prin pauze, spectatorii hardcore (din ce în ce mai mulți de la o ediție la alta a bienalei) care au asistat până la capăt au aplaudat în picioare multe minute la capătul celor trei ore și jumătate de muzică, atmosfera de la sfârșit fiind incendiară prin comparație cu concertele simfonice din primele zile. De unde și tentația encomiasmului, pe care încerc s-o controlez, atât cât se poate, când adrenalina mai pulsează încă în mine.

Să uităm de Rysanek, Nillson, King și Berry din înregistrarea lui Karl Böhm cu Wiener Philharmoniker, soliștii din această seară nu au fost la acel nivel. Dar cine a mai fost vreodată? Mai ales că vorbim de un titlu care nu există în repertoriul anual al niciunui teatru de operă. E drept că Torsten Kerl nu e un heldentenor de vis, nici măcar foarte bun. Dar a avut o declamație foarte consistentă și susținută în registrul acut, suficientă pentru a înțelege personajul. Și da, vocea lui Ildikó Komlósi dă semne de uzură, dar Doica, personajul ei, nu e vârstnică? Defectele n-au avut importanță în cazul mezzosopranei maghiare, a fost foarte credibilă în rol. Tot așa cum sunt sigur că există o umanitate mai expresivă în vocea altor baritoni celebri, dar Thomas Mayer a făcut un Barak convingător. A strălucit Ricarda Merbeth (Soția boiangiului), inepuizabilă vocal, de o feminitate cuceritoare. Dar ce să mai adaugi după acel „Ich… will… nicht” al Annei Schwanewilms, o Împărăteasă care a oprit respirațiile a două mii de spectatori minute în șir, cât a ținut toată scena ei finală, de o emoție atât de intensă și atât de subtil jucată, încât, pentru o dată, proiecțiile video parcă s-au topit, devenind inutile în comparație cu magnetismul unei soprane care și-a jucat atuurile până la ultimul sunet.

Corurile au fost admirabile, cel al copiilor nenăscuți cel puțin fiind adorabil de profesionist. Și în tot timpul ăsta de trei ore și jumătate, Vladimir Jurowski a condus cu o siguranță expertă o orchestră a Radioului berlinez de o competență ce ar putea stârni invidia oricărei alte „cea mai mare orchestră din lume”, e drept într-o partitură care invita orice instrumentist (și în special percuționiștii) să muște din ea.

Așa a fost aseară și, după toate probabilitățile, Femeia fără umbră va rămâne în memoria auditivă și afectivă a publicului alături de Wozzeck, de Tetralogie, de acel Così fan tutte de acum doi ani, de Gurre-lieder, mai mult decât multe concerte simfonice ce au părut nepieritoare…