Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Memoria spectacolului și spectacolul memoriei


Artele spectacolului, „artele vii”, cum le numesc atât de plastic francezii, trec printr-o criză gravă și fără precedent, din cauza pandemiei COVID. Gripa spaniolă din 1918-1920 nu a închis sălile de concert și de spectacole; nici al Doilea Război Mondial n-a reușit. Filarmonica din Leningrad crea Simfonia nr. 7 a lui Șostakovici în plină blocadă, deși aceasta ucisese mai mult de jumătate dintre membrii orchestrei. Berliner Philharmoniker a cântat muzica lui Beethoven sub bombardamentele aliate până în Martie 1945, având repetiții programate până la sfârșitul lui Aprilie, când trupele sovietice erau la porțile orașului. Să ne amintim și de memoriile lui Neagu Djuvara, întors de pe frontul de Est pentru un concert al lui George Enescu la Ateneu, care-l emoționează până la lacrimi. Pentru că epoca aceea avea nevoie de muzică în scopuri propagandistice sau pur și simplu pentru a întări moralul populației încercate de război. Acum, situația e diferită: muzica trebuie să tacă pentru a salva vieți.

Dar sălile de spectacole și de concert vor fi ultimele care se vor redeschide, alături de stadioane și, destul de cert, după redeschiderea școlilor. Există chiar riscul ca ele să rămână închise chiar tot acest an. Iar când se vor redeschide, câți vor reveni la concertele simfonice și la operă? 80% din publicul fidel al acestora face parte din grupele de vârstă cu cel mai mare grad de risc.

Pierderile financiare sunt mari și, paradoxal, penalizează tocmai performanța. Companiile care se bazează pe vânzările de bilete și pe comerț își văd veniturile dispărând. În schimb, cele în care ponderea subvențiilor e ridicată, așa cum e în România, unde acoperă 95% din buget, impactul economic asupra artiștilor angajați e minim, doar lipsa de activitate fiind marea pierdere.

Dar această lipsă de activitate înseamnă anularea evenimentelor din afara contractelor permanente de muncă: evenimente private sau publice (finanțate și ele generos de stat), prin care muzicienii își rotunjeau veniturile. Evident, nu toți. În realitate, sezonul cald, favorabil concertelor de estradă în aer liber, sau cântărilor la nunți și botezuri, reduse acum la adunări de maximum 16 persoane, e compromis din punct de vedere lucrativ.

Dacă marii cântăreți de operă, independenți toți și deci fără nici un venit astăzi, trăind doar din ce au agonisit sau din drepturi de autor, își îndeamnă fanii să urmărească transmisiunile de spectacole online de la Metropolitan Opera sau Wiener Staastoper, discursurile artiștilor români din miriada de interviuri publicate zilele acestea deplâng surogatul unui spectacol transmis pe Internet, care nu ar avea același impact precum emoția oferită de comuniunea cu publicul, într-un spectacol văzut în sală. 

Dar dacă tot vorbim atât de rău despre înregistrări, audio sau video, în studio sau în direct, de ce au mai apărut ele? De ce s-a dezvoltat industria fonografică? De ce ne mai mândrim cu discurile Electrecord ale lui Herlea și Spiess promovate intens nu numai de nostalgici, ci și de către cântăreți de operă, deși cererea comercială a publicului nu este chiar foarte mare? De ce le iubim și le detestăm în același timp?

În 1902, Fred Gaisberg a vrut să prezerve pentru totdeauna spectacolul unei voci, cea a lui Enrico Caruso, înregistrat într-o singură sesiune, la Grande Hotel din Milano, cu acompaniament de pian, un disc de o autenticitate cuceritoare. Nu doar splendoarea vocală a fost captată atunci, ci și tonalitatea greșită cu care începe E lucevan le stelle, corectată în direct. Onorariul încasat atunci de tenorul italian a fost considerat exorbitant, 100 de lire sterline, echivalentul de azi a aproape 70.000 de lei, ținând cont și de inflație, pentru exact o oră din timpul liber al artistului. Recitalul lui Caruso a avut un succes fenomenal, fiind reeditat fără întrerupere și fiind disponibil comercial și astăzi, vânzând milioane de copii, iar investiția a fost recuperată cu un super profit, încă de la primul tiraj, aducând companiei Gramophone and Typewriter Co. Ltd. un venit de 15.000 de lire sterline (cca 10,3 milioane de lei în banii de-acum). Mai important pentru artist a fost faptul că discul a ajuns pe gramofoanele directorilor celor mai mari teatre de operă, care l-au vrut imediat pe scenele lor, cât mai mult și cât mai repede. Avea să cânte de 863 de ori numai la Metropolitan Opera din New York, pe lângă aparițiile sale din Europa, într-un timp foarte scurt, căci primul star de operă a murit la 48 de ani. Și astăzi, orice stea în devenire în lumea operei continuă să înregistreze un disc recital, inspirația pe care a produs-o Caruso cântăreților devenind un standard de-a lungul timpului.

Enrico Caruso

Spectacolul de operă și concertul simfonic sunt evenimente, iar înregistrările sunt produse. Emoția produsă spectatorilor nu a mai rămas doar o amintire tot mai îndepărtată, o nostalgie declanșată de găsirea din întâmplare a cotorului biletului de intrare dintr-o seară specială. Această emoție a putut fi conservată, fie că muzica a fost reluată de o distribuție asemănătoare într-un studio, pentru a atinge calitatea tehnică cea mai bună posibil, fie chiar prin captarea sunetului de pe scenă, tot mai performantă de la o decadă la alta. Așa avem Concertul de la Besançon al lui Dinu Lipatti. Așa avem chiar și Bărbierul din Sevillia al lui Herlea și Ianculescu, sau Traviata Virginiei Zeani, în studio, așa avem Traviata Angelei Gheorghiu de la Covent Garden, sau Boema Ilenei Cotrubaș, tot de acolo și multe alte amintiri păstrate de diverse artefacte culturale, discuri, CD-uri, DVD-uri, azi dematerializate prin streaming, dar tot mai accesibile, oricui, oriunde, atâta vreme cât există o conexiune Internet.

Așa a apărut ideea unor liste foarte populare în dialogul revistelor muzicale cu publicul cititor, aceea a unui număr limitat de discuri de luat pe o insulă pustie, singurul lux pe lângă strictul necesar supraviețuirii. Cine și-ar fi imaginat că planeta lirică va deveni o mare insulă pustie? Că va veni o zi în care nicăieri pe Pământ nu se va auzi Traviata sau Boema decât în difuzoare? Iar dacă astăzi nu ne-am izolat într-o tăcere asurzitoare, tăiată doar de zgomotul știrilor, ar trebui să mulțumim celui mai recent patrimoniu uman, cel al înregistrărilor muzicale.

Azi, un spectacol de operă poate fi înregistrat la niște standarde neimaginabile pe vremea lui Caruso, filmat cu multe camere, cu o regie video care dublează și pune în valoare virtuțile punerii în scenă, la o rezoluție ce permite vizionarea pe ecranul de cinematograf, cu un sunet sofisticat și tridimensional, păstrând tot mai mult din imersiunea reală din sală. 

Am numărat în ultimii ani aceste transmisiuni ale stagiunilor Met in HD, sau Royal Opera, Teatrul Bolșoi, accesibile și în cinematografele bucureștene, pe lângă adevărate arhive ce cresc sub ochii noștri pe website-urile Opera Vision, arte TV și multe altele. Sunt circa o sută de producții anuale pe care le putem urmări în direct prin intermediul tehnologiei, fără a mai pune la socoteală transmisiunile radiofonice. Sunt aproape de două ori mai multe decât toate spectacolele unei stagiuni ale Operei Naționale București.

Blocada virusului a triplat acest număr. Numai Metropolitan Opera a difuzat peste cincizeci de spectacole, în fiecare zi câte unul, concurată la paritate de Wiener Staastoper. La Bolșoi, difuzarea baletului Lacul lebedelor pe YouTube a atras peste un milion de privitori într-o singură zi. Peter Gelb, directorul Metropolitan Opera, anunța într-un interviu acordat ziarului New York Times că, deși pandemia a afectat puternic bugetul teatrului, cu pierderi de peste 60 de milioane de dolari, în schimb, difuzarea gratuită în fiecare zi a unui spectacol de operă filmat în trecut și difuzat altădată în direct în sălile de cinema a crescut numărul de abonați ai serviciului lor de streaming cu încă 15.000. Adică un venit, chiar și în aceste foarte dificile timpuri, de aproape 3 milioane de dolari pe an. 

În România, această cultură a memoriei s-a pierdut. Dacă ea a motivat primele înregistrări de operă ale Electrecord din anii ’60, continuate până în ultimii ani ai comunismului, nu putem să deplângem că nu există nici un DVD cu vreun spectacol de operă complet de la Opera Națională București. Am putea să căutăm explicații, cum că Traviatele noastre „nu sunt la fel de bune ca ale lor”, deși n-am avut nici măcar dorința de a prezerva în condiții tehnice bune înregistrări ale producțiilor pentru Œdipe. Timp de o lună și câteva săptămâni, Opera Română s-a simțit datoare să transmită niște înregistrări de o calitate inimaginabil de slabă: filmate cu o singură cameră, care focaliza bezmetic după soliști, alternând cu planuri generale tremurate, cu un sunet lipsit de multe frecvențe, dar care mărea ca o lupă toate greșelile tehnice ale fosei și scenei, în final adunând câteva sute de internauți ce se împuținau de la un minut la altul, deși înregistrarea nu rămânea disponibilă după încheierea transmisiunii. 

Am remarcat însă că Opera Iași, deschizătoare de drumuri în lumea transmisiunilor pe Internet, a rămas mai prezentă în comunitatea melomanilor prin câteva înregistrări mult mai acceptabile (Indiile galante strângând peste 9.000 de vizualizări), în timp ce Opera Cluj a profitat de colaborarea cu TVR, care i-a filmat câteva spectacole, evident, în condiții mult mai bune decât cele de la ONB. 

Atunci, care este misiunea primei scene lirice a țării? Are cel mai mare buget, o grămadă de producții, unele dintre ele excepționale, altele proaste, și cei mai mulți angajați. În mod normal, ar trebui ca muzica acestui teatru să fie accesibilă melomanilor din toată țara, pentru că altfel nu și-ar justifica numele de instituție „națională”.  Pe vremuri, acum jumătate de secol, făcea turnee și înregistra discuri în studio. Azi, absența acestei instituții din viața publică nu face decât să ne împingă să sesizăm și mai tare distanța greu de recuperat dintre scena românească și cea mondială în ceea ce privește excelența artistică.

Articol publicat în revista Actualitatea Muzicală, nr. 6 – Iunie 2020

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la iunie 12, 2020 de în Analiză, Nou și interesant, Opera, Presă şi etichetată , , , , , .

Navigare

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.285 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: