Orice criză din cultură e o oportunitate pentru reformă


Compasiune

Aproape fără să ne dăm seama, lumea s-a schimbat deja, din cauza pandemiei. Au dispărut spectacolele, concertele, meciurile de fotbal și, în general, orice eveniment care presupunea public numeros. Sigur, speranța ne face să fim încrezători că totul va reveni la normal. E o chestiune de două luni, cât durează starea de urgență. Ba nu, încă puțin, ca să se termine de tot epidemia. Ah! Tot nu, căci iată, a revenit la noi, iar în lume, ritmul îmbolnăvirilor este amețitor. Pe lângă victimele medicale ale virusului avem victimele sociale, cei care nu pot să-și practice meseria sau arta.

În același timp, în plină stare de urgență, Internetul a revărsat peste publicul blocat în case munți de spectacole înregistrate. Pentru ca spectatorii să nu-i uite pe artiști și nici locurile în care s-au întâlnit cu ei, trăind împreună emoția comună a scenei și a publicului. Teatrul și muzica au suferit și suferă în continuare cel mai mult.

Toată planeta artistică e în căutare de soluții pentru revenirea artiștilor pe scenă. Dar oricâte eforturi creatoare s-ar face în această direcție, câți spectatori vor veni? Ce se va întâmpla într-o sală de concert, cu toate normele de distanțare socială aplicate riguros, dacă unui spectator i se va face rău și va avea o criză de tuse seacă? Unde mai pui teama firească a publicului tipic de concert simfonic sau de operă: matur, cu venituri rezonabile, pentru care muzica de acest tip, aflată în stratosfera piramidei lui Maslow, e foarte importantă. Însă tot acest public se află în zona cu riscul cel mai ridicat de mortalitate în caz de infectare.

Dezolare

Dacă Metropolitan a trecut de suta de transmisiuni ale unor spectacole fabuloase, cele mai importante teatre de operă au menținut un dialog permanent cu spectatorii, oferind amintiri care mai de care mai frumoase. E greu să ignori milionul de spectatori online ai Lacului lebedelor transmis de Bolșoi. E imposibil să nu găsești ceva de văzut în fiecare zi pe serviciul de streaming al Wiener Staatsoper, sau în colecția federativă a website-ului Operavision.

Și instituțiile de spectacol românești au fost nevoite să-și arate arhivele. Cu foarte puține excepții (Festivalul Enescu sau Opera Iași sunt două exemple), tot ceea ce am văzut pe ecrane a fost un tablou al neputinței și al lipsei de profesionalism. Filmări de nivel sub amator, sunet precar, audiențe penibile, pe scurt: o rușine.

Revoltă

În aceste condiții, am putut observa că împăratul e gol. Toată cultura națională instituționalizată își justifică existența și subvenția prin celebra sintagmă a „promovării imaginii României în lume”. E foarte vizibil acum cât de departe suntem de acest mesaj. Până când va promova ceva imagine vreo instituție culturală românească, măcar sporadic, mai sunt încă vreo câteva zeci de țări care fac asta nu doar mult mai bine decât noi, dar și continuu, într-un ritm susținut. Ca niște alergători de maraton care trec în viteză pe lângă un sprinter bătrân și gras.

Toate țările din Uniunea Europeană au implementate strategii culturale. Și toate aceste strategii culturale prevăd, printre alte puncte importante, tot promovarea culturii dintr-o țară în lume. De ce nu putem s-o facem cum trebuie? Motivul e copilăresc de simplu: pentru că nu ne propunem să excelăm în nimic, ci doar să bifăm criterii pentru obținerea finanțării de stat.

Și România are o strategie culturală, publicată chiar pe website-ul ministerului culturii, aici. Un document lipsit de orice viziune, neasumat de nimeni, imposibil de citit, enorm de lung, mai incoerent decât o dare de seamă a unei secții de propagandă la o plenară PCR de pe vremuri.

Speranță

Dar… un document care expiră anul acesta. Ceea ce înseamnă că, după alegeri, noul guvern va desemna un ministru al culturii să elaboreze o nouă strategie, pe un număr oarecare de ani.

Care este miza? Criza instituțiilor culturale și nivelul foarte slab arătat în imaginile de arhivă ține loc pentru o întreagă analiză a unei situații foarte proaste. În același timp, România urmează să primească mulți bani de la Uniunea Europeană, într-un efort de solidaritate, pentru redresarea economică. Vorbim totuși de un potențial de 33 de miliarde de euro, din care o mică parte ar putea fi alocați și culturii.

Cu alte cuvinte, avem o mare oportunitate de a reforma cultura, așezând excelența artistică drept pilon și obiectiv al activității. Vom avea și banii. Tot ce mai trebuie este voința de a schimba în bine România și viziunea necesară acestei schimbări.

Cum se poziționează partidele politice față de criza din cultură, în acest context?

USR

Dacă, la alegerile prezidențiale, USR n-a fost interesat de domeniul culturii (vezi articolul mai vechi: Noul președinte al României este…), locul gol de comunicator pe acest subiect a fost ocupat de inenarabilul Vlad Alexandrescu, ministru demis rușinos în 2016, chiar la cererea președintelui Iohannis, pentru nenumăratele gafe făcute în gestionarea scandalului de la Opera Națională. Alexandrescu revine cu o mai veche temă de-a sa, aceea de a modifica Ordonanța de Urgență care reglementează concursurile de ocupare a funcțiilor de manageri culturali de stat. Aparent, ideea pare reformatoare, dar e compromisă de substratul ei, acela de a-l îndepărta cât mai repede pe dl Ion Caramitru de la direcția Teatrului Național, un obiectiv care are valoare de ricoșeu către multe alte instituții, cauzând deja situații absurde. Deocamdată, inițiativa lui Alexandrescu a trecut de Senat, dar guvernul i-a dat aviz negativ, așa că probabilitatea cea mai mare este ca totul să moară în Camera Deputaților.

PNL

Sigur, guvernul Orban are de gestionat o criză națională, tocmai când epidemia pare să fi erupt din nou, la un nivel comparabil cu cel din timpul stării de urgență. Dar asta nu-l scuză pe ministrul culturii, dl Bogdan Gheorghiu, care pare să nu fi avut nici cea mai mică contribuție în elaborarea unui document guvernamental privind relansarea economică și investițiile de stat pentru următorii zece ani. Într-adevăr, pe lângă inepții precum ambiția de a construi … 400 de Km de autostradă până în anul 2030 (adică 40 de Km pe an?), PNL omite cu totul cultura din prezentarea trimisă presei, care a catalogat documentul drept un fel de „Plan Marshall” balcanic. Care va fi costul electoral al acestei omisiuni, vom vedea la toamnă.

PSD

Surprins în interimat de criza sanitară, într-un moment de tranziție de la conducerea dezastruoasă a lui Liviu Dragnea spre o nouă formulă, PSD se exprimă pe mai multe voci. Mai întâi, prin Lucian Romașcanu, coautor al inițiativei legislative a lui Vlad Alexandrescu, despre care am vorbit mai sus.

Mult mai interesant este demersul dlui Ionuț Vulpescu. Fost ministru al culturii în mai multe rânduri, politicianul PSD a avut mereu o atitudine sobră și un modus operandis de tip „tace și face”. Cel puțin două dintre măsurile sale sunt astăzi fundamentale în funcționarea culturii, cu toate că aproape nimeni nu mai știe că el le-a inițiat: e vorba despre decizia de a direcționa o parte din profiturile Loteriei Naționale către cultură și de dublarea salariilor artiștilor din instituțiile subordonate ministerului culturii. Efectul acestor măsuri, în timp, demonstrează că Ionuț Vulpescu are potențialul de a genera o viziune culturală.

Documentul său, Romanian Culture After Lockdown, vizează exclusiv redresarea sectorului cultural printr-o serie de 40 de măsuri inspirate atât de acțiunile celorlalte țări din Uniunea Europeană, cât și de inacțiunile guvernului Orban. Ceea ce e și normal pentru reprezentantul unui partid care se află în opoziție în acest moment. Cele 40 de măsuri nu  sunt structurate pe niște direcții fundamentale, ceea ce accentuează senzația de necesitate în a fi aplicate imediat, și sunt un bun exemplu de valori social democrate, ce prioritizează protecția socială și solidaritatea. În mod normal, această platformă ar trebui să-l propulseze pe Ionuț Vulpescu atât în propriul său partid, cât și în alegeri, într-o poziție de unde să poată să le și pună în practică. Fie și numai pentru simplul motiv că e, cel puțin deocamdată, singurul demers coerent în ceea ce privește redresarea culturii, urmată apoi de construcție.

Iar aici e nevoie de formularea unei viziuni despre cum vrem să arate cultura națională peste zece ani (dacă tot a fost ridicată ștacheta de către PNL). Pentru că numai de la o viziune se poate elabora o strategie.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.