Și abia plecă covidul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Teatrul clocoti pe Facebook plin de lobby și delirium…

Doi foști miniștri ai culturii, Vlad Alexandrescu de la USR și Lucian Romașcanu de la PSD (nefirească alianță), lucrează de zor, încă de la începutul anului, la modificarea unei ordonanțe de urgență (nr. 189/2008) prin care este stabilit cadrul legal al numirii directorilor de instituții culturale. Pandemia și starea de urgență au oprit temporar agitația în jurul acestei inițiative legislative ce scosese sindicatele în stradă la Iași și la București, dar, odată cu relaxarea izolării, a crescut gradul de entropie a dezbaterii, reluată de inițiatori din ce în ce mai presant. Ce-i mână în luptă pe cei doi? Evident, dorința de a fi realeși la toamnă, or modificarea legislativă pe care o propun are avantajul că tulbură foarte mult apele din cultură, oferindu-le celor doi senatori expunerea mediatică de care au nevoie disperată pentru a ajunge pe un loc eligibil în listele electorale.

Situația actuală

Până în 2008, directorii erau numiți de autoritățile locale și centrale, bizantinismul și alternanța la putere a partidelor generând haos caragialesc în cultură, pentru că directorii de instituții erau schimbați ca șosetele. Ordonanța de care am pomenit instituia un minim de meritocrație și un concurs pentru obținerea unui mandat de câțiva ani (3, 4, 5, la alegerea autorității), managerii putând fi șicanați desigur de diverse interese de partid, dar nu schimbați. Concursul presupunea depunerea unui proiect de management și obținerea unei note minime pentru ocuparea fotoliului directorial. Anual, aceiași manageri erau evaluați în oglindă cu ce promiseseră în proiect, iar la evaluarea de final de mandat, puteau fi chiar reînnoiți în funcție în cazul unor rezultate extraordinare, căci concursul pentru un nou mandat putea fi restricționat la candidatura directorului, dacă acesta obținea peste 9,00 la evaluare.

Și de aici începe un nou balcanism: mandate discutabile obțineau note foarte mari, vârsta de pensionare nu conta în fața notei etc. Dar nu directorii sunt de vină aici că ar fi corupt sistemul, ci ministerul culturii în sine, lipsit de autoritate și de putere, perindând la conducere incompetent după incompetent și secretari de stat ridicoli, care șubrezeau permanent orice urmă de decență a acestui portofoliu considerat secundar de toate guvernele, însă esențial pentru societate. Conflictele dintre sindicate și management, dintre manageri și minister, adevărate păruieli legale, au făcut ca ordonanța mult discutată zilele astea să fie deseori suspendată de facto, multe instituții să fie conduse de interimari (fără programe de management și, pe cale de consecință, fără să poată fi evaluați) și unii manageri, care reușeau să fie evaluați superlativ, să se osifice în funcție.

„Reforma anti-Caramitru”

„Soluția” găsită de cuplul USR-PSD constă în limitarea mandatelor de management la maximum două, ca la președintele țării. Sindicatele aplaudă. Iar dl Alexandrescu se răzbună pe dl Ion Caramitru (director de decenii la Teatrul Național București), care-l numise „ministrul străzii” în 2016 pe actualul senator USR, atunci când acesta încercase să modifice aceeași ordonanță, propunând să nu mai fie restrânsă aria de selecție a managerilor culturali doar la artiști și absolvenți ai facultăților de profil (foarte logic, întrucât managementul e un domeniu în sine).

Critica pseudoreformei

Sigur, modificarea ordonanței elimină mulți directori de instituții, pe lângă Ion Caramitru: Andrei Dimitriu de la Filarmonica „George Enescu”, Beatrice Rancea de la Opera Iași, Marin Cazacu de la Tinerimea Română (patronul, printre altele, și al Orchestrei Naționale de Tineret) și probabil lista e mai lungă, ba l-ar fi alungat și pe Alexandru Darie de la Teatrul Bulandra dacă n-ar fi dispărut tragic anul trecut. Dar… asta e adevărata problemă a culturii? Iată câteva neajunsuri ale acestei propuneri legislative:

1. Nu motivează cu nimic directorii să facă performanță în al doilea mandat.
2. Nu rezolvă nimic din criza managementului cultural, sufocat de cumulul de directorat artistic și administrativ, care a generat o puzderie de conflicte.
3. Nu schimbă cu nimic lipsa de criterii și de viziune nici a concursurilor și nici a evaluărilor.
4. Nu schimbă nimic din imobilismul decadent al ministerului culturii, care nu va face absolut nimic diferit în contextul noii ordonanțe față de cea veche.
5. Nu introduce nici un criteriu de performanță, nici artistică și nici administrativă.
6. Nu are nici o viziune, ci doar miopia de a schimba niște indezirabili de-ai inițiatorilor.
7. Nu atrage talente și competențe noi spre managementul instituțiilor, ci doar pe cei din eșalonul al doilea al establishmentului cultural actual, limitat la cântăreți și actori care au legătură cu managementul doar pe hârtie.
8. Curios,  în noua modificare legislativă nu se regăsesc propunerile mai vechi ale inițiatorilor de azi, respectiv democratizarea eligibilității, care să nu mai fie limitată doar la artiști (Alexandrescu) și separarea managementului admistrativ de cel artistic (Romașcanu).

Și încă puțin context și aducere aminte

Vlad Alexandrescu a fost ministru al culturii în cabinetul Cioloș, vreme de aproximativ 6 luni. A venit la minister cu o agendă neobișnuit de radicală pentru un guvern interimar și obstinația  cu care a promovat-o a provocat la Opera Națională București un scandal cu multe conotații xenofobe, cu ecouri foarte negative în presa internațională. În Aprilie 2016, Vlad Alexandrescu a schimbat patru directori interimari în două săptămâni, provocând disoluția companiei de balet și pierderi materiale și de imagine fără precedent, ajungându-se la un moment dat ca mai multe spectacole să fie oprite și spectatorii să fie invitați să părăsească sala. Alexandrescu a fost demis după ce președintele Iohannis a calificat memorabil situația prin cuvintele: „Cred că au rămas puține greșeli imaginabile care nu au fost făcute de ministrul Culturii [la Opera Națională]”.

Lucian Romașcanu a fost ministru al culturii în cabinetul Tudose, cam tot jumătate de an. A venit la minister cu misiunea principală de a celebra cultural Centenarul României și a eșuat lamentabil. După o deschidere a anului centenar cu o gală rezervată nomenklaturii politice, n-a reușit să elaboreze o strategie care să inspire nici un proiect pe măsura aniversării, iar succesorii săi au continuat practic o risipă de fonduri și granturi, în urmă cărora nimeni nu-și amintește nimic memorabil din vreo manifestare dedicată celor 100 de ani de la constituirea României Mari. Romașcanu rămâne în memorie prin ultima sa zi în funcție, când a intrat în Ateneul Român ca ministru al culturii pentru a susține un discurs înaintea unui concert dedicat Zilei Culturii Românești și a ieșit din clădire ca simplu cetățean, alături de guvernul său care tocmai fusese schimbat de Liviu Dragnea.

Concluzie

Dacă vreți, situația seamănă puțin cu imaginea care ilustrează acest articol. În anul 1944, Teatrul Național București, sediu și al Operei Române, a fost bombardat, însă stricăciunile erau reparabile. Autoritățile au preferat să demoleze clădirea, locul pe care se înălța altădată rămânând un teren viran dezgustător, chiar în centrul capitalei, până în anii 2000. Cam așa e și cu această inițiativă legislativă: modificările propuse ordonanței de urgență nr. 189/2008 nu sunt nici pe departe ceea ce am putea numi o reformă, ci doar o tentativă de publicitate pe care speră să și-o facă inițiatorii lor. Reforma e necesară, fără îndoială, însă înseamnă cu totul altceva. În primul rând, viziune și muncă, nu lovituri de teatru legislative.