Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Doina Dimitriu în arhiva Opera Magazine


Paradoxul

Doina Dimitriu este un caz singular și, în același timp, tipic pentru o carieră exemplară a unei soprane din România. Subestimată în țară, aproape necunoscută publicului larg, în timp ce cânta de 40 de ori la Teatro alla Scala în numai patru ani, o performanță cu totul extraordinară, un record național. Adică mai mult decât Virginia Zeani (24 de prezențe), Ileana Cotrubaș (20), Angela Gheorghiu (7), Nicolae Herlea (14) sau Ludovic Spiess (2). Sigur, au fost multe concerte, nu toate rolurile au fost din marele repertoriu, dar a fost Mimì și Violetta Valéry acolo, în templul lui Verdi și al lui Puccini, e foarte, foarte mult. Apoi, vizibilitatea ei ceva mai redusă în țară este explicabilă: membră a ansamblului Operei Iași, nu chiar cel mai strălucit teatru liric românesc la începutul anilor 2000, într-o perioadă de tranziție a României de la postcomunism la integrarea în Uniunea Europeană, când problemele economice erau atât de mari, încât cultura și artele spectacolului nu interesau aproape pe nimeni.

Evident, Teatro alla Scala e cel mai sonor nume și chiar dacă Wiener Staatsoper, Metropolitan Opera sau Covent Garden au rămas doar niște vise, Doina Dimitriu a cântat multe spectacole în teatre foarte importante: Hamburg Staatsoper, Chicago Lyric Opera, Teatro Reggio di Parma, Théâtre du Capitole de Toulouse, sau Festivalul de la Spoleto și mă opresc din păcatul de a înșira aici o listă fără sfârșit de locuri și de parteneri de scenă, așa cum obișnuiesc hagiografiile operatice naționale. Pentru că, dincolo de un catalogo, mai importante sunt impresiile pe care le-a lăsat celor care au văzut-o și ascultat-o cântând, iar arhiva revistei Opera e una dintre sursele cele mai bune pentru a urmări o carieră.

O carieră meteorică, dar de mare anvergură.

În total, Doina Dimitriu este amintită de 26 de ori în revista britanică ce urmărește fenomenul operatic din toată lumea începând cu anul 1950.

Prima mențiune este… de la Opera Națională București, într-una dintre rarissimile cronici ale unui spectacol din România din anii ’90, cea de la premiera producției lui Alexandru Tocilescu pentru Faust, când soprana avea doar 27 de ani și debuta ca Marguerite. Mihai Cosma este sever, remarcând „o voce dramatică puternică, dar lipsită de experiența necesară rolului”. (Opera, Iulie, 1998). Robert Nagy debuta și el în rolul său preferat, Faust, în timp ce Méphistophélès era regretatul Pompei Hărășteanu. Producția lui Tocilescu, și azi în repertoriul ONB, este remarcată pentru „personalitatea dată de intuiție și bun simt muzical, vie și stimulând imaginația”, în timp ce decorurile lui Cătălin Ionescu Arbore sunt criticate pentru prost gust.

Marguerite (Faust, ONB, 1998, r: Alexandru Tocilescu)

Însă lipsa de experiență e cel mai rezolvabil handicap din cariera unui artist profesionist, astfel că, la 19 Octombrie 2001, o găsim pe Doina Dimitriu la Teatro alla Scala, debutând într-unul dintre primele opusuri ale lui Verdi, Un giorno di regno, servită de producția unui nume greu al regiei de operă italiană, Pier Luigi Pizzi. E o stagiune care încă mai rivaliza cu legendele trecutului, condusă de un Ricardo Muti la apogeul directoratului său scaliger: Plácido Domingo se despărțea de Otello în deschiderea sezonului, Mariinsky Teatr al lui Gergiev venea în turneu la Milano cu La forza del destino, Lorin Maazel dirija Luisa Miller, iar Zubin Mehta Jerusalem, versiunea revizuită a I Lombardi, în timp ce Muti revenea cu Macbeth. În toată această listă de staruri și de contabilizări ale unor seri memorabile, criticul Giorgio Gaulerzi găsește de cuviință să remarce că baritonul Alfonso Antoniozzi și tenorul Massimo Giordani, protagoniștii din Un giorno di regno, au fost susținuți de o distribuție alcătuită dintr-„un grup de artiști de la Academia de studii muzicale postuniversitare de la Scala, printre care s-a remarcat în mod special soprana româncă Doina Dimitriu” (Opera, Aprilie 2002).

În același an, în numărul pe luna Octombrie, în care e recenzată și prima reprezentație a lui Œdipe în Marea Britanie, la Festivalul de la Edinburgh (și etichetată sarcastic drept „una dintre primele trei cele mai zgomotoase opere ale secolului trecut” după lectura lui Cristian Mandeal la conducerea BBC Scottish Symphony Orchestra), Doina Dimitriu este anunțată de Teatro alla Scala în distribuția operei La bohème din sezonul 2002-2003, producția legendară a lui Franco Zeffirelli, condusă de Bruno Bartoletti, alături de parteneri importanți precum Marcelo Álvarez sau Ildar Abdrazakov. N-am găsit în arhiva publicației o cronică de la aceste spectacole, poate și pentru că, în articolul dedicat sezonului milanez, în numărul pe luna Aprilie 2003, soprana e remarcată pentru alte două roluri din stagiunea precedentă, al cărei final ocupa lunile de toamnă (după cum știți, stagiunea milaneză de operă începe abia pe 7 Decembrie, de ziua Sfâtului Ambrozie, patronul spiritual al orașului, conform unei vechi tradiții instaurate la scurtă vreme după război). Același corespondent italian, Giorgio Gaulerzi, amintește de seria de cinci spectacole cu o altă operă rară de-a lui Verdi, Oberto, conte di San Bonifacio, pusă în scenă de Pier ‘Alli la Teatro degli Arcimboldi (scena secundară scaligeră) și condusă de Nicola Luisotti, în care distribuțiile erau formate din studenții academiei de muzică, „dintre care, cei mai impresionanți soliști au fost basul italian Giovanni Battista Parodi (Oberto) și sopranele din România și Germania, Doina Dimitriu și Anja Kampe, alternând în rolul Leonorei”. Criticul lombard continuă apoi cu La traviata, de data aceasta în teatrul mare, în cunoscuta punere în scenă a Lilianei Cavani: „Apariția promițătoarei Doina Dimitriu a creat un interes special pentru Traviata din 15 Octombrie, dar la sfârșitul spectacolului am simțit că, în ciuda talentului ei considerabil, această solistă se întinde prea mult ca soprană dramatică de coloratură și tentează dezastrul.” (Opera, Aprilie 2003). E un prim semnal de alarmă, din păcate adeverit în timp, pentru că soprana ieșeancă a ars prea repede, chiar dacă la un nivel foarte înalt. Dar să nu anticipăm.

Violetta Valéry (La traviata, Teatro alla Scala, 2002, r: Liliana Cavani)

În numărul pe luna Octombrie 2003, Opera Magazine o anunță pe Doina Dimitriu în Tosca, din stagiunea de la Genova, iar în Martie 2004 ca Leonora din Il trovatore la opera din Toronto, și tot în acest număr are parte și de o cronică la un spectacol de la Bergamo cu Ugo, conte di Parigi, unde același Giorgio Gaulerzi scrie: „În producția de la Teatro Donizetti, din 3 Octombrie 2003, rolul Biancăi (scris pentru Giuditta Pasta, în 1832) a fost preluat de soprana româncă Doina Dimitriu, considerată astăzi perla coroanei Academiei de canto de la Scala. Artista nu și-a contrazis reputația de soprană care cântă agresiv, deși nu-și susține vocea cum trebuie“.

În Noiembrie 2004 e anunțată la Teatro Massimo din Palermo ca Hélène din Les vêpres siciliennes, spectacol recenzat anul următor („Doina Dimitriu (Elena) a rezonat cel mai bine în duetul din scena închisorii”), în același număr din luna Mai 2005 fiind consemnat și debutul ei la Chicago Lyric Opera, în rolul care va deveni semnătura ei, Tosca. Producția originală a lui Zeffirelli era revizuită de John Cox și dirijată de Bruno Bartoletti, însă fusese atât de des prezentată publicului american încât se uzase și devenise demodată, după părerea criticului John Von Rhein care continuă apoi să evalueze spectacolul de pe 31 Ianuarie începând cu rolul titular: „Pe partea pozitivă a lucrurilor, Lyric a introdus-o publicului din Chicago pe Tosca Doinei Dimitriu […], seducătoare vocal și fizic. Emoțiile debutului au contat probabil pentru câteva probleme de intonație în primul act. Dar diva româncă a dat drumul apoi unei voci mari și stabile în duelul cu Scarpia (Samuel Ramey), culminând cu o arie, Vissi d’arte, frazată sensibil. Foarte frumoasă în rochia cu talie înaltă imaginată de Marcel Escoffier, Tosca ei a fost cea mai de efect în postura de artistă, atunci când stătea nemișcată pe scenă.” Să mai adăugăm la toate acestea că Neil Schicoff a fost Mario Cavaradossi, iar în cealaltă distribuție rolul titular era cântat de Aprille Millo.

Floria Tosca (Tosca, Chicago Lyric Opera, 2005, r: Franco Zeffirelli, c: Marcel Escoffier)

Tot în 2005, în ediția specială dedicată festivalurilor de operă din vară, este anunțat debutul Doinei Dimitriu ca Aida la Arena di Verona, având ca parteneri de scenă pe José Cura și Salvatore Licitra în producția lui Zeffirelli, dirijată de Daniel Oren. Apoi, în numărul pe luna Septembrie, e consemnată prestația sopranei într-o altă operă rară a lui Verdi, Il corsaro („o femeie remarcabilă cu o voce delicioasă”) și este anunțată în sezonul următor de la Opera Regală din Stockholm într-o serie de spectacole cu Tosca, dirijate de Christian Badea, în care Mario Cavaradossi era Aleksandrs Antonenko.

În anii următori, o regăsim pe Doina Dimitriu în arhiva revistei Opera în anunțurile diverselor stagiuni ale planetei lirice: Giorgietta din Il tabarro la Théâtre du Capitole de Toulouse și  Madama Butterfly la Teatro Carlo Felice din Genoa (Opera, Octombrie 2005), Donna Anna din Don Giovanni la Stuttgart Staatsthetaer (Opera, Decembrie 2005),  Amelia din Un ballo in maschera la Boston Lyric Opera (Opera, Aprilie 2006), din nou Giorgietta la opera din Frankfurt (Opera, Iunie 2007) și, în fine, Lady Macbeth la San Francisco Opera (Opera, Iunie 2007), un rol pe care este nevoită să-l anuleze, fiind înlocuită de Georgina Lukács, după cum aflăm din cronica acestui spectacol, în numărul pe luna Aprilie din 2008.

Prea multe roluri dificile, cântate prea devreme și prea mult au scurtat o cariera excepțională a unei soprane din România care ar mai fi avut multe de spus pe scena internațională. Astăzi, Doina Dimitriu predă canto la Conservatorul din Iași, transmițându-și arta și experiența tinerilor care visează să ajungă în locurile mitice în care a cântat marea artistă de ieri.

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 70 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.

 

 

3 comentarii la “Doina Dimitriu în arhiva Opera Magazine

  1. Bogdan Mihai
    iulie 18, 2020

    Felicitari pentru articol! Doina a fost si ramane un nume de referinta in arta lirica Universala!

    Apreciază

  2. Pingback: Doina Dimitriu în arhiva Opera Magazine — Despre Opera | Mon site officiel / My official website

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la iulie 18, 2020 de în Analiză, Muzica, Nou și interesant, Opera, Presă, Spectacole şi etichetată , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.338 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: