O conferință de presă ce nu mai putea fi amânată

Vom avea Festival în 2021 sau nu? Aceasta este cea mai importantă întrebare a tuturor melomanilor din România. După conferința de presă de ieri, putem spera. Contextul epidemic poate bascula oricând, iar timpul trece repede și nemilos. Ultimul termen: 15 Iunie, data limită pentru punerea în vânzare a biletelor. Nu știm ce se va întâmpla dacă acest termen va fi ratat. Un lucru e sigur: organizatorii festivalului s-au gândit la toate scenariile posibile și nu există nici o măsură care să nu fi fost luată în calcul, de la prevederi sanitare la termeni juridici. Încă o dată, un exemplu de pragmatism dublat de profesionalism. E admirabil efortul de a păstra tot ce se poate păstra, chiar dacă s-a renunțat la concertele de la miezul nopții (luând cu ele și aproape tot barocul și mare parte din operă), chiar dacă se menține tragerea la sorți a abonamentelor și chiar dacă televizarea devine pay per view. Cu toate discuțiile pe care le-ar provoca, e mai important ca Festivalul să aibă loc. Dacă va avea loc, ediția cu numărul 25 a Festivalului va dura patru săptămâni, între 27 August și 26 Septembrie, și va aduce la București obișnuita defilare a unui mare număr de muzicieni de valoare, cca 4.700, soliști invitați, dirijori și instrumentiști din orchestre importante.

Conferința de presă de ieri a fost dureroasă. Încărcată de oficialități (ministrul culturii, atașatul prezidențial, colonelul vaccinării, șeful biglietteriei electronice) grăbite să bage capul în fotografia de grup a Festivalului. Conferința nu a putut ascunde complet momentul dramatic prin care trec artele spectacolului din România și atmosfera aceea încărcată, similară cu reculul simțit de mase la ratarea calificării la un nou campionat mondial de fotbal. Am asistat la zeci de minute de panglicărie enesciană și de mândrie patriotică din partea sponsorului de stat.

Filmul conferinței de presă poate fi vizionat pe website-ul sau pe pagina de Facebook a Festivalului Enescu.

E anul Bartók Stravinski Bartók/Enescu.

Jurowski, înregistrat, ce putea să spună mai mult? Speranță – „pandemia va trece, toate pandemiile trec”. Programul – „ne-am străduit, în ciuda atâtor incertitudini”. Se putea mai mult? Poate pretinde cineva că era posibil altceva? Anul trecut l-am ratat pe Beethoven (250 de ani de la naștere) și dacă asta ar fi salvat lumea de virus ar fi fost un preț prea mic, am fi scăpat ieftin. Acum e Enescu, 140 de ani de existență a lumii muzicale moderne din România, pentru că ea începe cu el, marele violonist, pedagog, compozitor și antreprenor cultural, cel care a pus bazele tuturor lucrurilor bune din muzica națională. Ateneul îi datorează orga și multe concerte legendare, Iașiul îi datorează Filarmonica, Opera îi datorează primul spectacol cu Lohengrin, arta viorii îi rămâne datoare pentru Menuhin, pentru Ferras, pentru Grumiaux.

Dar, și există acest mare „dar”, de ce era necesară emfaza „dialogului” Stravinski – Enescu? De ce ne uităm în altă parte, refuzând să ne aducem aminte că anul Enescu e și anul Bartók? Tot 140 de ani împlinește și compozitorul născut la Sânnicolaul Mare, culegător de folclor românesc, transpus și pentru instrumente clasice și unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX, o moștenire culturală comună a României și Ungariei. Un program cu o simfonie de Enescu și Concertul pentru vioară de Bartók ar fi fost un exemplu minunat, care m-ar fi bucurat mult și m-ar fi împins inexorabil spre sala de concert. Va fi și Bartók, umil: concertul (cu Grimal), o suită de dansuri (cu Philharmonia), o sonată pentru vioară și câteva lieduri. Barbă Albastră „s-a făcut” data trecută, concertul pentru orchestră „l-a făcut” Celibidache, e suficient.

Asta nu înseamnă, desigur, că Nunta, Oedipus rex, Potopul nu ar fi niște adevărate acte de justiție pentru muzica din România, atât de bogată prin faptul că mai sunt atât de multe premiere naționale de făcut. La fel cum sunt și operele în concert: Die tote Stadt tot mai redescoperită, aproape pe punctul de a reveni în repertoriul teatrelor de operă, Der Zwerg și Lady Macbeth.

Update (reflectat și în titlul acestei secțiuni):

Între timp, programul Festivalului a mai suferit modificări. Au anulat Mariinsky, în locul lor va veni Orchestra Radio Budapesta cu un program Bartók/Enescu, dirijat de Christian Badea, apreciat și la București și la Budapesta.

Nici anul acesta bienala de la București n-a apărut în suplimentul Gramophone dedicat festivalurilor de muzică.

Abonamentele s-au pus în vânzare de ieri. Cu tombola aferentă. Și cu jumătate de Sală a Palatului și ceva mai mult la Ateneu. Va fi, în mare parte, un festival al online-ului, pay per view.

Programul complet al ediției 2021 poate fi descărcat de aici: Program Enescu 2021.

Final de epocă

După această ediție încep incertitudinile privind viitorul Festivalului Enescu, care se vor răsfrânge inevitabil și asupra culturii instituționalizate din România, pentru că Festivalul este una dintre prea puținele stagiuni care nu abdică de la integritatea artistică, în timp ce majoritatea celorlalte o fac pe bază săptămânală.

Cu un minister al culturii care nu mai are o strategie din 2016 și o administrație prezidențială absentă din peisajul cultural românesc, ediția din 2023 a Festivalului îi pierde pe Mihai Constantinescu și pe Vladimir Jurowski, fără nici un plan de succesiune. Dl Bogdan Gheorghiu, cel care credea că salvează de la naufragiu capitala culturală europeană – Timișoara mutând bienala Enescu într-un oraș lipsit de infrastructura necesară și care aniversează la Ateneu ziua culturii naționale cu un concert al formației Direcția 5, a citit un text plat și a ieșit din conferință, de frică să nu fie întrebat ceva concret. A rămas dl Sergiu Nistor, care a evitat întrebarea legată de viziunea culturală: unde vedeți Festivalul peste 4-5 ani? „Pe culmi” îl vede consilierul prezidențial, deviind problema strategiei spre ministrul absent. Adevărul este că acești reprezentanți ai statului în cultură habar n-au, nici măcar nu și-au pus problema unei viziuni. Ministrul e prea ocupat să mențină liniștea în sector, iar administrația prezidențială să se sustragă oricărei construcții.

Vorba lui Ioan Holender: Quo vadis?