Un lucru mai degrabă rar, Opera a ajuns pe prima pagină a presei și în Breaking news toată săptămâna. Nu printr-un spectacol remarcabil, ci prin „acțiunea în forță” a „oamenilor legii” de la DIICOT, care au percheziționat Opera Națională Iași și două duzini de locuințe, reținând-o pe Dna Beatrice Rancea pentru audieri într-un dosar penal în care este acuzată de delapidare. Comunicatul de presă este terifiant, vorbind de un prejudiciu „estimat” de 5 milioane de lei. Mi se pare o exagerare, pentru că ar însemna că aproape jumătate din bugetul cumulat alocat proiectelor din ultimii șase ani ar fi dispărut. Foarte prompt, ministerul culturii a suspendat din funcție managerul aflat la al treilea mandat, numind chiar a doua zi un director interimar, în persoana dlui Florin Daniel Șandru.

Indiferent de rezultatul anchetei și al probabilului proces care va urma, impactul asupra culturii instituționalizate din România este devastator. După Opera Națională București, și teatrul liric din Iași intră în nebuloasa interimatului. Cele două teatre de operă cumulează aproape un sfert din totalul subvenției alocate de minister tuturor instituțiilor de spectacole subordonate (19 la număr, printre care Teatrele și Operele Naționale din București, Iași, Cluj, Timișoara) și, concomitent, 18% din totalul subvenției de stat alocate tuturor celor 45 de instituții subordonate. Presupunând că toate acuzațiile aduse de DIICOT managerului ieșean s-ar dovedi adevărate, atunci coordonarea și politicile culturale din România sunt puse sub un mare semn al întrebării. Anual, ministerul organizează  nenumărate evaluări  ale managerilor și controale, solicită rapoarte financiare, cum de nimeni n-a observat nimic? Dar mai important, toate aceste scandaluri, inclusiv cel de la Teatrul Bulandra din vara anului trecut, strigă un singur lucru: Reformă!

La fiecare incident de acest fel se simte, mai mult decât oricând, nevoia de reformare a sistemului în care funcționează artele spectacolului din România. E un sistem care nu permite management de performanță, posibil doar în cazul implicării unor directori sinucigași în relația cu sindicatele.

În fine, merită observată și derogarea de la principiul „specialismului” (sic!) pe care o face ministerul, numind ca interimar la Iași pe cineva care nu e artist. Deși legislația concursurilor de management din instituțiile de spectacol, inclusiv în varianta „reformatoare” propusă de USR și PSD anul trecut, prevede că pentru aceste funcții nu sunt eligibili decât absolvenții de conservatoare și de arte, cu alte cuvinte, specializarea în cântat și jucat teatru prevalează în fața competenței manageriale. Numirea ca interimar a unui om din afara sistemului (sau a mizeriei culiselor) e o idee bună. Pentru că profesorul universitar Florin Daniel Șandru, cu două doctorate, în filosofie și științe politice, e în altă ligă față de detractorii Operei Iași. A fost secretar de stat în guvernul Cioloș, coordonând departamentul care urma să organizeze celebrarea Centenarului și având o „repetiție cu public” în 2016, când s-au aniversat 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (1916), din care a ieșit foarte bine; a demisionat când PSD a emis celebra OG 13. Sunt câteva lucruri bune care se pot întâmpla prin această numire:

1. temperatura revoluției anti-Rancea va scădea, nefiind numit vreun lider de-al contestatarilor
2. e mai degrabă probabil că interimarul nu-și va cheltui energia ca să anuleze tot ce a făcut bine predecesorul în funcție, o cutumă a lumii teatrale
3. s-ar putea chiar să-și asume proiectul de management curent, pentru că așa este legal și să-l și ducă la bun sfârșit (din moment ce a fost notat peste 9, de ce nu?)
4. s-ar putea să aibă mai mult decât doar o idee despre cum se organizează ceva, orice.

Precedente există și amintesc aici numele lui Victor Eftimiu și mai ales al lui Nicolae Bănescu, directori succesivi ai Teatrului și Operei din Cluj în interbelic, despre care am scris într-un articol mai vechi, Un centenar de management de operă.

Miza dlui Șandru e foarte mare. E limpede că politicienii români nu știu și nu vor să reformeze cultura instituționalizată. Interimatul de la Iași ar putea deveni, în caz de succes, un exemplu de bună practică, de unde s-ar putea iniția schimbarea. De urmărit, s-ar putea să fie interesant.