În 1936, opera Œdipe era creată la Opéra de Paris, pe scena de la Palais Garnier, primind o duzină de reprezentații, premiera suscitând un interes enorm în România, unde a fost transmisă radiofonic. Cu Neagu Djuvara în sală, mărturisind după zeci de ani că n-a înțeles nimic, dar că a realizat că era martorul unei capodopere care se năștea atunci și acolo, cu un Constantin Argetoianu ricanând în timp ce asculta transmisiunea de la radio, sau cu un Mihail Sebastian dezamăgit că nici el și nici criticii muzicali francezi nu puteau explica mai clar despre ce a fost vorba acolo, opera lui Enescu a trebuit să aștepte până în 1958 ca să fie prezentată la București.

După Wiener Staatsoper și Deutsche Oper Berlin (în 1997), publicul din secolul XXI îi descoperă pe Enescu și capodopera lui într-un ritm accelerat, prin noi producții la teatre de operă foarte importante. După La Monnaie din Bruxelles, Teatro Colón din Buenos Aires, Royal Opera House din Londra, sau Opera din Amsterdam în 2011, 2012, 2016 respectiv 2018, în regia lui Alex Ollé (La Fura dels Baus), urmate de producția lui Achim Freyer pentru Festivalul de la Salzburg, în 2019, acum, când Enescu este celebrat la 140 de ani de la naștere, Œdipe revine la Berlin și la Paris. În mai puțin de două luni, în cele două capitale europene au fost 12 spectacole și o avanpremieră, mai multe decât într-un deceniu în România.

într-o joi, 14 Octombrie, Opéra Bastille, transmisiune în direct pe medici.tv
George Enescu: Œdipe
libret de Edmond Fleg
Regia: Wajdi Mouawad, decoruri: Emmanuel Clolus, costume: Emmanuelle Thomas, lumini: Eric Champoux, video: Stéphane Pougnand
Christopher Maltman (Œdipe), Clive Bayley (Tirésias), Anne-Sophie Neher (Antigone), Anne Sofie von Otter (Mérope), Ekaterina Gubanova (Jocaste), Clémentine Margaine (Sfinxul), Vincent Ordonneau (Păstorul), Laurent Naouri (Marele Preot), Yann Beuron (Laïos), Brian Mulligan (Créon), Nicolas Cavallier (Phorbas/Străjerul), Adrian Timpau (Thésée), Daniela Entcheva (O femeie tebană)
Maîtrise des Hauts-de-Seine – Corul de copii al Opéra national de Paris (Gaël Darchen – dirijorul corului)
Orchestra și Corul Opéra national de Paris (Ching-Lien Wu – maestră de cor)
Dirijor: Ingo Metzmacher

For English version click here: Œdipe returns home, 85 years later

85 de ani mai târziu, Œdipe se întoarce la Paris, sub semnul modernității, deschizând stagiunea 2021-22 de la Opéra Bastille, într-o producție iconoclastă dar accesibilă, transmisă video la înaltă definiție, iar Franța își revendică triumfal o capodoperă națională. Inclusiv prin această transmisiune în regim de streaming, ce va fi reluată Duminică și în zilele următoare pe canalul tv Mezzo. Nu e puțin lucru, editura Salabert are niște prețuri exorbitante pentru drepturile de prezentare a operei lui Enescu, ceea ce a făcut ca discul de studio realizat de EMI în 1989 să fie la un pas de anulare, iar transmisiunile tv ale spectacolelor să fie prohibitiv de scumpe, chiar și pentru teatrele de operă cele mai mari.

Ar fi facil să considerăm producția lui Wajdi Mouawad drept un manifest ecologic. Într-adevăr, tebanii poartă pe cap, în chip de coafuri alambicate sau punk, plante care se usucă în actul al treilea, când cetatea e bântuită de ciumă, corintienii afișează echivalentul lor marin, iar atenianul Thésée chiar o aripă dorsală de pește. Metafora Sfinxului este o imensă conductă de canalizare, dejecțiile luând forma monstrului. Însă arta lui Mouawad înseamnă mult mai mult de atât, pentru că regizorul canadian de origine libaneză calcă pe urmele lui Andrei Șerban în ceea ce privește teatrul antic, fiind autorul mai multor producții de teatru cu piesele lui Sofocle (inclusiv Oedipus Rex) și Euripide (inclusiv Troienele).

În primul rând, montarea de la Paris spune povestea foarte coerent, astfel încât și un spectator care nu știe nimic despre mit, teatru sau operă poate înțelege despre ce este vorba. Simbolistica este puternică, dar sugerată, observabilă nu doar de inițiați. De pildă, n-am avut niciodată răbdare să caut toate numele de zeități obscure din libretul lui Edmond Fleg, invocate de tebani la nașterea fiului lui Laïos și Jocaste. Dar într-o pantomimă de câteva minute, intrăm în contact cu un fel de arhi-arhetip, mitul fondator al Tebei, oraș întemeiat de Cadmos, fratele Europei, cea sedusă de Zeus transformat în taur, urmând apoi descendența lui până la Laïos. Păcatul regelui este sodomizarea unui copil, Chrysippus, care se sinucide în urma traumei, atrăgând interdicția procreației asupra violatorului, sub pedeapsa că progenitura va deveni paricidă și incestuoasă. De obicei, criticii nu agrează astfel de adăugiri teatrale în operă, însă la Paris, toată această explicație induce o tensiune dublată de oroare care nu face decât să stabilească încă de la început nevinovăția lui Œdipe, refuzul său de a rămâne o jucărie a zeilor și prin deciziile sale învingând destinul, iertat de Olimp, beatificat într-un garant al tuturor victoriilor. Adică așa cum îl voia libretistul, așa cum îl voia compozitorul. A rezultat de aici una dintre cele mai umane și emoționante puneri în scenă ale capodoperei lui Enescu. L’homme! l’homme! L’homme est plus fort que le Destin!

Dincolo de coafuri, costumele create de Emmanuelle Thomas au fost atemporale, lăsând imaginației spectatorului libertatea de a le plasa în orice epocă, de la o antichitate arhaică, de dinaintea clasicismului elenistic, a unei lumi aflate în comuniune cu natura, până la una a viitorului, sau, dacă preferați, a unei civilizații extraterestre. Emmanuel Clolus a realizat o scenografie simplă, cu pereți cenușii compartimentând scena în funcție de locul acțiunii, pe care erau proiectate replici din libret. Eric Champoux și Stéphane Pougnand au făcut din lumini un adevărat liant între scenografie, costume și mișcarea de scenă.

Wajdi Mouawad explica într-un material filmat difuzat în entr’acte că piesa lui Sofocle a avut premiera într-o vreme când Atena trecea printr-o epidemie de ciumă în care a murit o treime din populație, dar cetățenii erau obligați să meargă la teatru. Catharsisul colectiv era provocat de însăși reprezentarea ciumei tebane, de care se făceau vinovați politicienii ce atrăseseră mânia zeilor, așa cum era cazul lui Œdipe. Și astfel, opera lui Enescu iese cu ușurință din clișeul freudian, căpătând o semnificație mult mai profundă. Se non è vero, è molto ben trovato, pentru că, privită din această perspectivă, producția de la Paris devine cât se poate de contemporană, în vremuri de pandemie și de instabilitate politică, o realitate cu atât mai evidentă în România, unde valul de covid stabilește recorduri sumbre în fiecare zi, în timp ce guvernul cade prin moțiune de cenzură. Dar Mouawad merită crezut, inclusiv pentru meticulozitatea informată de a-l face șchiop pe Œdipe, îmbrăcând-i gamba stângă într-un fel de atelă, întrucât însuși numele personajului în greaca veche se traduce prin „picior umflat“.

Pe Christopher Maltman îl știam din transmisiunea radio a spectacolelor de la Salzburg și, deși foarte bun din punct de vedere vocal, nu mi-l imaginam în rolul lui Œdipe. Cel puțin din cronicile și fotografiile producției lui Freyer, în chip de Rocky Balboa boxând cu destinul, umanitatea personajului părea simplificată. La Paris a fost de o complexitate atașantă. Nu a fost atât de impunător ca Johan Reuter la Londra, însă vocea lui a susținut foarte bine rolul, pendulând între un registru acut de bariton și grave de bas foarte sigure. Având de stat trei acte întregi pe scenă cântând, și-a dozat vocea, renunțând la explozii, înlocuite cu accente ferme în scena Sfinxului și în finalul actului al treilea. Și aici, Mouawad a avut inspirația să renunțe la imaginea sângelui curgând pe fața eroului după orbire, înlocuind-o metaforic cu un fel de confetti strălucitoare, un material anorganic ce contrasta cu viața din coafurile vegetale ale celor din jurul său. În fine, problematica scenă finală, a dispariției eroului în lumină, a fost rezolvată simplu, cu Œdipe adormind în poziție fetală în mijlocul unei mari întinderi de apă, iluminată.

Distribuția a fost în cel mai rău caz impecabilă. O Ekaterina Gubanova — Jocaste de o plenitudine vocală care făcea să dispară repede faptul că nu corespundea fizic unei femei de o frumusețe neobișnuită, Anne Sofie von Otter — o Mérope de lux, maternă și încă strălucitoare vocal, un Laurent Naouri de o siguranță care făcea ca scenele Marelui Preot să devină așteptate ca un festin vocal au fost starurile. Dar mai ales Clémentine Margaine, înspăimântătoare, pe linia unei Marjana Lipovšek, sau Marie-Nicole Lemieux, refuzând-și orice vibrato ca să rămână de un erotism straniu până la sfârșit, a transformat Sfinxul într-o creatură operatică încă și mai teribilă decât o Klytaemnestra din Elektra lui Strauss. În rest, Anne-Sophie Neher, o Antigona atașantă, Vincent Ordonneau (Păstorul), Yann Beuron (Laïos), Brian Mulligan (Créon), Nicolas Cavallier (Phorbas/Străjerul), Adrian Timpau (Thésée) — ireproșabili.

Ingo Metzmacher, la a doua serie de spectacole, după cele de la Salzburg, a devenit o autoritate în ceea ce privește opera lui Enescu, pe care a condus-o ca și cum ar fi fost un titlu de repertoriu obișnuit, din care extrage sensuri și nuanțe nemaiîntâlnite. N-a tăiat nimic din partitură, ba chiar a subliniat printr-un flautist pus să cânte pe scenă frumusețea temelor populare românești, de obicei eliminate în producțiile occidentale. Leitmotivele subtile ale partiturii au fost depistate și puse în valoare, iar lectura lui a pus opera lui Enescu în rândul capodoperelor contemporane cu ea, evidențiindu-i originalitatea. Corurile au fost esențiale în acest demers, cu dicție idiomatică, în culori sofisticate.

Un spectacol care nu trebuie ratat, în transmisiunile viitoare de pe Mezzo, începând cu 17 Octombrie până pe 11 noiembrie 2021.