A apărut numărul pe luna decembrie al revistei britanice Opera, în care am publicat un articol despre ediția din 2021 a Festivalului Enescu. Mai exact, o cronică a celor cinci opere prezentate în formă de concert în cadrul bienalei.

ROMÂNIA 

București

A douăzeci și cincea ediție a Festivalului Enescu a prezentat 32 de orchestre în 78 de concerte, sub amenințarea valului patru de Covid. Această ediție a marcat finalul madatului de director artistic al lui Vladimir Jurowski (poziția urmând să fie ocupată de Cristian Măcelaru) și a fost ultimul festival cu Mihai Constantinescu în postura de director executiv. 

Programul a inclus cinci opere, toate premiere naționale și toate prezentate în concert, majoritatea cu proiecții video. Cea mai bună – și, de fapt, cea mai bună operă din ultimele trei festivaluri – a fost Der Zwerg, de Zemlinski (15 septembrie). Evitând clișeul referințelor la pictura lui Velázquez, Carmen Lidia Vidu a transpus acțiunea într-o petrecere la piscină, cu personaje de desene animate, folosind inteligent simboluri și iconuri din social media, dar fără a uita atmosfera nuvelei lui Oscar Wilde. Oleg Caetani l-a înlocuit pe James Conlon, anunțat inițial, și a condus Orchestra Națională Radio prin lectura antrenantă și perfect echilibrată a partiturii. În rolul titular, Richard Dixon a fost la fel de convingător ca la LA Opera, acum zece ani, iar Emily Magee a impresionat cu latura ei umană în rolul Ghita, creând un contrast foarte bun cu Infanta de gheață a Luciei Cesaroni.

Mult așteptata premieră românească a operei lui Korngold, Die tote Stadt, pe 10 septembrie, nu a ieșit foarte bine. Dirijată de Frédéric Chaslin, Orchestra Filarmonicii George Enescu a părut să fi avut nevoie de câteva repetiții în plus. Soliștii au fost înecați în primul act de sunetul uriaș al orchestrei, iar interludiul orchestral de mai târziu nu a fost o compensare suficientă. Soliștii debutau în roluri, cu excepția lui Rolf Romei, care cântase deja rolul la Basel; vocea lui a obosit rapid și tenorul a încheiat seara într-o formă vocală destul de proastă. Markus Werba și Kismara Pezzati au fost mai buni în Frank și Brigitte. Seara a fost salvată de Cristina Păsăroiu, o surpriză foarte plăcută în dublul rol Marietta/Marie. A livrat faimoasa arie „Glück, das mir verblieb” ridicându-se vocal deasupra orchestrei și a continuat să impresioneze până la final. Proiecțiile multimedia ale Nonei Ciobanu au fost instruzive și deranjante, tratând muzica drept ilustrație muzicală a unui eseu cinematografic sofisticat, dar slab calitativ. Sala Palatului (4000 de locuri) a fost cam goală la aceste două spectacole de operă; astfel, spațiul, utilizat pentru congresele Partidului Comunist, a funcționat bine pe post de oraș mort.

A treia operă modernă prezentată în premieră a fost Lulu, de Alban Berg, pe 24 septembrie, la Ateneul Român, o sală cu doar 900 de locuri. Lawrence Foster a utilizat versiunea redusă, în două acte, a lui Eberhard Kloke, cu Orchestra Filarmonicii Transilvania, din Cluj. A sunat foarte bine și sunetul mai ușor al orchestrei le-a permis soliștilor o abordare mai teatrală. Unii dintre aceștia au fost excepționali: Paul Gay în rolul dublu al Îmblânzitorului de animale și al Atletului, dar și Jochen Schmeckenbecher (Dr Schön), Charles Workman (Alwa), care au fost expresivi și au făcut ca întreaga operă să pară o piesă de teatru pusă pe muzică. Annika Gerhards nu a avut probleme cu acutele lui Lulu și, deși nu a avut multe culori în voce, a fost inteligentă și înfricoșătoare. Ulrike Helzel nu a reușit să scoată mare lucru din rolul Contesei Geschwitz, dar restul distribuției a fost la nivelul soliștilor. Nu s-au utilizat nici proiecții, nici supratitrare, ceea ce a îngreunat înțelegerea libretului pentru cei care nu vorbesc germana; dar dicția interpreților a fost impecabilă. Foster a dirijat stând pe scaun, suferind încă de pe urma Covid-ului. La începutul actului doi, el a ținut un mic discurs emoționant, rugând publicul să se vaccineze.

În mod tradițional, festivalul include operă barocă, iar anul acesta au fost două. La concordia de’pianeti, de Antonio Caldara, nu este chiar o operă: acest componimento teatrale este mai degrabă o alegorie dedicată Împărătesei Elisabeta Cristina a Austriei (mama Mariei Tereza). A fost o ocazie bună pentru publicul românesc să facă cunoștință cu Andrea Marcon și ansamblul său La Cetra (19 septembrie), care au înregistrat lucrarea în 2014. Singurul din distribuția de atunci a fost Luca Tittoto, în rolul lui Saturn, care s-a dovedit foarte bun, dar atracția serii a fost Magdalena Kožená, care a interpretat-o pe Venere, deși nu chiar în stilul vocal cerut de rol.

Mult mai interesant a fost Partenope, de Handel, la Ateneu, în ultima zi a festivalului (26 septembrie). William Christie și Les Arts Florissants au ocupat centrul scenei, lăsând destul spațiu pentru un spectacol semi-montat, cu șase tineri soliști formați la Academia lui Christie, Le Jardin des Voix. Nu ar fi corect să vorbim doar despre unul dintre ei, căci toți și-au livrat rolurile cu implicare maximă. Ana Vieira Leite (Partenope), Hugh Cutting (Arsace), Alberto Miguélez Rouco (Armindo), Jacob Lawrence (Emilio), Helen Charlston (Rosmira/Eurimene și Matthieu Walendzik (Ormonte) au făcut ca stilul muzicii baroc să pară ușor de înțeles. 

ALEXANDRU PĂTRAȘCU
Opera, Decembrie  2021 (pag. 1532-33)

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.