E posibil ca producția regretatului regizor de teatru Alexandru Tocilescu să fie mai în vârstă decât o parte dintre tinerii prezenți sâmbătă seara la Operă pentru spectacolul cu Faust. Premiera a avut loc în 1998, iar Doina Dimitriu și Robert Nagy, soliștii care debutau atunci în rolurile principale, s-au și retras din activitate, după cariere internaționale notabile.

într-o sâmbătă, 20 Noiembrie, la Opera Națională București
Charles Gounod: Faust
Regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Cătălin Ionescu Arbore; coregrafia: Alexa Mezincescu;
Sergiu Săplăcan (Faust), Leonard Bernad (Mefisto), Vicențiu Țăranu (Valentin), Daniel Filipescu (Wagner), Crina Zancu (Margareta), Sorana Negrea (Martha), Mihaela Ișpan (Siebel)
Soliști balet: Ada Gonzalez (Cleopatra), Sergiu Dan (Antoniu), Rachel Gil (Frumoasa Elena), Alexandre Plesis (Lais), Maxime Latapie (Inocentul), Diana Gal, Jacob Connor, Federico Ginetti, Cristian Gâdoi (Flăcăruia), Tamara Grimmer (Fryneea), Bianca Ungureanu (Astarteea), Margaux Chesnais (Balerina)
Orchestra și Corul și Baletul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Frédéric Chaslin

După aproape un sfert de secol, punerea în scenă a îmbătrânit vizibil, dar nu neapărat urât. Însă pasionații de operă care au văzut de-a lungul timpului și alte producții ar putea observa că spectacolul lui Alexandru Tocilescu anticipează, chiar dacă într-o formă rudimentară din punct de vedere scenografic, montarea lui David McVicar de la Covent Garden din 2004, prezervată pe DVD cu o distribuție din care făceau parte  Angela Gheorghiu, Bryn Terfel și Roberto Alagna.

Dincolo de liniile uneori grosiere ale costumelor (Mefisto în scena din biserică din actul IV) și ale decorurilor destul de primitive, proiecțiile video ale unor efecte de fractali realizați pe calculatoare din epoca 486 sunt atât de depășite astăzi, încât pot face parte dintr-o expoziție de retroware. Dar toate aceste riduri, chiar dacă profunde, nu afectează coerența spectacolului, care rămâne și acum interesant prin atmosfera suprarealistă și sumbră uneori și prin coregrafia Nopții Walpurgiilor (un șoc la vremea premierei).

Atracția serii a fost prezența în fosă a lui Frédéric Chaslin, dirijor francez de bună reputație internațională, de la care așteptam fluența orchestrală atât de specifică operei franceze. N-a reușit decât în parte, orchestra ONB a părut mereu că înțelege ce-i cere dirijorul, dar obișnuința de a cânta ca și cum ar silabisi partitura nu putea să dispară cu totul. În orice caz, ansamblul orchestral a fost destul de slab, deși se putea și mult mai rău, însă corul s-a descurcat onorabil, arătând că poate cânta și la un volum acceptabil.

Rolul titular a revenit lui Sergiu Săplăcan, tenor cu apariții interesante în teatre de operă celebre, e drept, mai mult în roluri de comprimar. Din punct de vedere al prezenței fizice și al jocului de scenă a fost ideal, un filosof frumos și timid, prins într-o spirală a decăderii pe care nici n-o sesizează decât atunci când e prea târziu. Însă în operă toate astea nu înseamnă nimic dacă partea muzicală nu se ridică la același nivel. Săplăcan are o voce de o culoare lirică atașantă, cu care a făcut față celei mai mari părți a rolului, și o dicție bună. Însă registrul acut a fost mereu sub presiune, iar notele înalte ale ariei din actul al treilea (Salut, demeure chaste et pure) și din finalul operei au făcut-o să cedeze, iar publicul a observat aplaudându-l reținut.

Mult mai interesant a fost Leonard Bernad, un bas promițător care a debutat ca Mefisto. Mult aplomb în interpretarea lui, deși în acest rol se poate face istorie și n-a fost cazul aseară, dar, în mod cert, Bernad a fost cel mai bun de pe scenă. Păcat că vocea nu a fost suficient de penetrantă, e posibil ca în săli mai mari să nu se audă foarte bine, însă în general prestația sa a fost bună, după standardele cele mai înalte.

Și de aici încolo urmează problemele. Crina Zancu a fost o matroană ca Marguerite, cântând nazal, într-o limbă care putea fi și sanscrită, singurele momente când dicția ei devenea inteligibilă relevând o pronunție à la Coana Chirița. O veterană în rolul ingenuei împinse în păcat, Zancu a țipat, a cântat mereu sub ton și a dezamăgit vocal tot timpul, deși e clar că se întrebuințează serios în rol, fiind vizibil emoționată la final. Insuficient însă, chiar și pentru standardele artistice de la ONB. Vicențiu Țăranu a forțat tot actul al doilea, aria lui Valentin (Avant de quitter ces lieux) a fost vulgară pur și simplu, dar și-a revenit parțial, în puținul pe care-l mai avea în actul IV. Nimic memorabil. Mihaela Ișpan a fost destul de ștearsă, prefer o mezzo soprană în rolul lui Siebel (dacă țin minte bine, Tocilescu își dorea chiar un contratenor în acest rol), dar în final s-a scos rezonabil de bine dintr-un ansamblu aflat mereu de partea greșită a interpretării. Sorana Negrea a fost în nota obișnuită, adică foarte rău, iar Daniel Filipescu nici n-a contat în economia generală a spectacolului, dar măcar n-a stricat nimic. Noroc cu baletul din actul V, care a șters o parte din dezamăgirea tot mai accentuată pe care o provocau soliștii.

Faust rămâne o piatră de încercare pe care Opera Națională o ridică tot mai greu, iar producția lui Tocilescu un dinozaur simpatic care merită distribuții mai bune.