Într-o Miercuri, 12 Ianuarie, la Opera Națională București
Gaetano Donizetti: Lucia di Lammermoor
Regia: Andrei Șerban
Decor: Octavian Neculai, costume: Lia Manțoc
Veronica Anușca (Lucia), Florin Guzgă (Edgardo), Adrian Mărcan (Enrico), Andrei Lazăr (Arturo), Leonard Bernad (Raimondo), Sorana Negrea (Alisa), Valentin Racoveanu (Normanno)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maeștri de cor: Daniel Jinga / Adrian Ionescu
Dirijor: Iurie Florea
În sfârșit, producția lui Andrei Șerban pentru Lucia di Lammermoor revine pe scena Operei Naționale după o absență de patru ani. Restaurația din interimatele post Beatrice Rancea (Fane Ignat și scurtul mandat al lui Răsvan Cernat) au exilat montarea în depozit și probabil că, dacă n-ar fi fost stagiunea centenară, casarea era terminus paradis. Niciodată n-au fost comunicate motivele acestei absențe, dar mai multe surse susțin că regizorul nu ar fi fost plătit la data premierei, rezolvarea și respectarea unui contract fiind mereu și mereu amânată. Tot răul a fost spre bine, în final, pentru că Andrei Șerban a revenit la București pentru această reluare și a împrospătat mișcarea de scenă.
În caz că ați uitat sau n-ați avut ocazia să o vedeți până acum
Această punere în scenă are geneza la Chicago, în 1990, când Andrei Șerban a folosit o scenografie realistă dominată de un peisaj gotic-romantic, cu ruine și povârnișuri pe care se cățăra June Anderson, asistată de Alfredo Kraus, ce se mulțumea doar să cânte de la margine scenei. În 1993, producția se muta la Los Angeles, pentru ca, în 1995, Opéra Bastille să-i comande regizorului român o nouă montare, dar mai economică. Constrângerile financiare au avut darul de a stimula creativitatea, noua punere în scenă având un impact emoțional major asupra publicului, pe care l-a divizat în admiratori și contestatari (tot mai puțini de la o reluare la alta) la fel de înfocați. Andrei Șerban venea atunci de la București, unde montase un Œdipe foarte controversat dar genial, iar producția sa pentru Lucia a rezistat la Paris mai mult de două decenii, până în 2016, animată de soprane de mare calibru: June Anderson, Patrizia Ciofi, Natalie Dessay, Pretty Yende etc. În 2014, o versiune cu decoruri mai simple, create de Octavian Neculai, dar foarte asemănătoare cu cele originale ale lui William Dudley, are premiera la Iași, într-o epocă în care opera din România părea înțepenită definitiv în cele mai rele și desuete practici regizorale. Andrei Șerban și Beatrice Rancea au devansat cu aproape doi ani, prin Les Indes galantes, Troienele și Lucia di Lammermoor, revoluția scenică de la București din epoca Răzvan Dincă, începută cu Rigoletto pus în scenă de Stephen Barlow și Traviata lui Paul Curran, continuată cu Falstaff și Fidelio ale lui Graham Vick, baletul lui Johan Kobborg și Alina Cojocaru, stopată brutal în Aprilie 2016. În fine, în 2017, o replică a producției ieșene are premiera la ONB, lăsând o impresie de neșters publicului și criticii.
Am scris deseori despre această Lucia și am revizitat spectacolul aproape de fiecare dată când a fost prezentat, așa că nu am să reiau aici analiza producției. E suficient să amintesc că transformarea decorului medieval scoțian într-o cazarmă de secol XX a armatei private a Ashtonilor, punând cultura fizică în centrul tuturor activităților, e adevărata schizofrenie în care tribulațiile Luciei nu sunt altceva decât reacțiile cele mai normale. Cine vede pentru prima dată acest spectacol are toate șansele să rămână mai mult decât impresionat. Eu unul, țin minte, după premiera de la Iași, am simțit nevoia să mă plimb prin noapte ca să-mi recapăt calmul. Zece spectacole mai târziu, de-a lungul a opt ani, am și ce critica, dar găsesc că peticele regizorale aplicate pe stofa impecabilă a conceptului general sunt neimportante și că montarea rămâne în continuare validă și modernă, rivalizând fără nici un fel de probleme cu superproducțiile din marile teatre de operă ale lumii. Scena nebuniei rămâne cea mai intensă, dar și cea mai problematică: greu de explicat de unde și în ce scop dramatic apar pe scenă roaba cu cărămizi negre sau mormanul de fân, însă e aproape irelevant atâta vreme cât această recuzită justifică paroxismul teatral al întregului moment, foarte greu de rezolvat de orice regizor.
Au fost și câteva modificări ale mișcării de scenă, cea mai importantă fiind agonia lui Arturo după ce fusese atacat cu un topor de Lucia în prima noapte matrimonială, o secvență care înlocuia vechea imagerie, în care Raimondo cânta exhibând jobenul însângerat al mirelui. Normanno a căpătat niște mișcări în plus, personajele n-au mai fost vopsite cu alb pe fețe și, în general, tușele teatrale au fost îngroșate, dar rămânând valabile în convenția operatică, de felul ei mai exagerată decât în teatru.
Tot ce are mai bun ONB?
Distribuția a fost la nivelul cel mai înalt al Operei din București, necesitând, chiar și așa, invitarea unui tenor pentru Edgardo. E drept, pe cel mai bun din România pentru acest rol, Florin Guzgă. Rasatul tenor ieșean și-a demonstrat clasa, carisma și experiența, fără să forțeze, cântând frumos tot timpul, în contrast cu manierele veriste ale anturajului său de pe scenă. După anunțul inițial al lui Schmeisser ca dirijor, în final conducerea muzicală i-a revenit lui Iurie Florea. A fost o idee foarte proastă. O lectură școlărească, silabisită, de o mediocritate implacabilă, având ca moment culminant finalul duetului Enrico – Lucia. Mărcan a încercat să dinamizeze, accelerând pe Se tradirmi tu potrai, însă dirijorul l-a readus imediat la ordine, impunând niște tempi pătrățoși de parcă ar fi fost Hora unirii. Sextetul a fost mecanic și desincronizat și, în general, privirea lui Florea nu s-a desprins de fosă și partitură, pe modelul: „cei de pe scenă trebuie să mă urmeze pe mine”. La toate astea s-a adăugat o gestică neclară, ca și cum maestrul ar fi măturat podeaua fosei, reușind să-i acopere bine pe Racoveanu și pe Bernad în scenele în care cântau alături de cor.
Florin Guzgă (Edgardo) și Veronica Anușca (Lucia)
Ce i-a lipsit mereu Luciei lui Andrei Șerban la spectacolele din România, fie de la Iași, fie de la București, a fost primadona. Niciodată nu a fost distribuită o soprană care să stăpânească bine rolul. Lăcrămioara Roată a fost mereu sub standard la Iași, Venera Protasova a plictisit la București, Dianei Țugui i-au lipsit supra acutele, iar Elena Moșuc n-a fost niciodată invitată să cânte în această montare (sau mai exact, a fost, dar a refuzat). Veronica Anușca n-a făcut nici ea excepție. E drept, vocea acestei soprane s-a dezvoltat mult în ultimii ani și are acum datele necesare pentru a face un rol mare. În primul rând, acutele sunt atacate fără dificultăți și timbrul are pulpă, însă asta nu a putut preveni destul de multele probleme de intonație. Apoi a cântat drept, evitând să vibreze vocea, cu o coloratură aproximativă, astfel încât în primul act a plictisit plenar, iar în al doilea a enervat. Rămâne scena nebuniei, parțial reușită, în sensul că a traversat dificultățile din prima parte cu destulă ușurință (mai ales că aici partitura îl obligă pe dirijor să se țină după soprană și nu invers), permițându-și chiar niște variațiuni frumoase în Spargi d’amaro pianto. Însă lipsa de empatie cu personajul a fost evidentă și, în final, totul a arătat ca o acrobație, și aceea cu ezitări.
Leonard Bernad (Raimondo), Adrian Mărcan (Enrico), Valentin Racoveanu (Normanno)
Adrian Mărcan a fost în nota obișnuită, adică ferm și monocrom, dar în cazul lui Enrico liniaritatea funcționează și baritonul brașovean a fost adecvat. Leonard Bernad a arătat bine în rolul lui Raimondo, după buna impresie lăsată în Faust, însă a avut probleme vocale în actul al doilea, în special în registrul acut, unde a părut epuizat, astfel că pauza a fost binevenită, revenind din culise la nivelul bun arătat la început.
Stagiunea centenară continuă, la fel și comentariile
În concluzie, această Lucia di Lammermoor a fost reprezentativă pentru ONB în ceea ce are mai degrabă bun. A fost un spectacol muncit destul de serios, dar în care defectele structurale ale ansamblului artistic au rămas vizibile. Stilistica belcanto a fost aruncată la gunoi deseori, dirijorul fiind principalul vinovat, dar, sincer vorbind, cine altul dintre colegii lui Iurie Florea ar fi dirijat mai bine?
Absurdul instituțional revine în atenție. Biletele au fost vândute pe schema de prețuri premium: 400 RON cele mai bune locuri, 200 RON media, iar balconul cu 80 RON. Dar asta în condițiile în care, acum câteva luni, Veronica Anușca n-a reușit să câștige concursul pentru ocuparea unui post de soprană la ONB. Atunci, e vedetă sau nu e? Față de alte soprane angajate ale Operei, e, sau cel puțin tinerețea ei lasă loc de mai multă speranță decât în cazul unei Simonida Luțescu. Dar atunci cum se explică prețurile mult mai mici ale biletelor de la spectacolul din Februarie (150, 110, respectiv 90 RON) pentru o distribuție cam de același nivel cu cea de astăzi?
În fine, stagiunea continuă. Anul 2022 vine cu înlocuirea oficială a lui Rareș Zaharia în funcția de director adjunct cu… Daniel Magdal. O mutare ce pare mai degrabă decorativă, doar pentru a ține ocupat un post din organigramă, pentru că tenorul Daniel Magdal e singurul din Operă care poate fi distribuit în rolurile spinto-dramatice de care este plin repertoriul (Canio, Otello, Lohengrin, Samson, Cavaradossi, Turridu), deci pare a fi destul de ocupat cu ce face el de obicei.
Plecarea lui Rareș Zaharia coincide cu punerea în vânzare a biletelor pentru luna Februarie, în care Don Carlo este spectacolul cel mai piperat, cu prețuri de 700, respectiv 500 RON, pentru o distribuție cu invitați toți români. E exagerat de mult și comentariile publicului nu sunt deloc măgulitoare. Sigur, explicația este că distribuția are un nivel înalt, e drept, și prețurile ar fi tot alea ca la Viena (unde totuși în fosă e Wiener Philharmoniker, nu Florea & Co), dar sunt mult mai scumpe ca la Düsseldorf, pe unde cântă de obicei o bună parte dintre acești invitați. 700 RON înseamnă 141 €, iar cel mai scump bilet de la opera din landul Renania nu depășește 96 €.
Evident, nu s-au dat nici un fel de explicații. Dar observăm că, în primele două luni ale anului, la Opera Națională București apar 20 de invitați, toți români, criteriul de selecție cel mai important, se pare. Chiar și în cazul în care sezonul continuă la doar 30% din capacitatea sălii, la prețurile actuale, veniturile teoretice din vânzarea de bilete pentru cele 17 spectacole de operă programate sunt de cel puțin 170.000 €, adică dublu față de totalul celor mai generoase onorarii care ar putea fi plătite celor 20 de invitați, ținând cont de cota lor artistică. În Decembrie, soprana Anita Hartig a renunțat să mai vină pentru un spectacol cu Boema pentru că ONB voia să negocieze onorarul direct cu ea, în loc să contacteze agenția sopranei (Askonas Holt), deci înseamnă că se negociază onorariile cele mai mici posibile, iar diferența dintre venituri și costuri ar putea fi încă și mai mare. Atunci, de ce e nevoie să fie scumpite atât de mult biletele? Ar fi nu doar interesant, ci important de aflat. Oficial.
Până la explicații, aduceri aminte. Și pe vremea lui, I.L. Caragiale observa aceleași lucruri:
Dumneata, mitocan național, din birul căruia se-ntreține teatrul național, fă și dumneata o dată un sacrificiu, că ești și dumneata român, ce Dumnezeu! dă o dată un leu și du-te la galerie la opera națională; nu atâta pentru operă, că tot n-ai s-o pricepi grozav, ci pentru ca să te convingi de ce-ți spun eu. Uită-te-n toate lojile, uită-te-n staluri și vezi cât de multă lume! ce de cocoane gătite! ce de tineret elegant! Ei! Fă socoteală dumneata, că ești negustor, cam cât bănet să fi intrat la casă în seara aceea, și apoi du-te la casier și întreabă-l să vezi dacă a încasat destul ca să plătească cheltuielile sale.
Pentru ce? Pentru că trei sferturi din lumea aceea națională a intrat gratis, cum am zice, pe mofturi, la opera națională. Ba mă prinz că odată, dacă te vei duce mai des, ai să vezi și așa, de pomană, tot nu s-a putut umplea sala națională decât mai puțin ca pe jumătate.
A cui e vina? A dumitale, mitocane! De ce nu dai cu neamurile dumitale năvală la teatrul național? Uite! Îți dă Don Carlo* național, cu vorbe naționale, cu muzică națională, cu primadone și tenori naționali, cu maestru național, și toți cântă național. Ce mai vrei mitocane?
De ce nu mergi la opera națională?
* în original Norma (n.n.)
Despre Opera 
700 de lei un bilet la ONB este jignitor. Si 400 e mult, poate cu exceptia cazului in care pe scena nu e vreun Terfel. Totusi, sa nu uitam ca trebuie sa sustinem cam jumatate din bilete care sunt date moka / pe invitatii. Asa se face ca la Boema, cand din distributie au disparut si Pop, si Hartig, brusc au aparut randuri intregi de bilete ‘VIP’ la vanzare cu cateva zile inainte. Mokangiii sunt si moftangii, nu vin chiar la orice.
Pentru comparatie, ultimul spectacol pre-pandemic m-a costat 59 de lire la ROH (locuri bune la balcon). De banii astia i-am vazut insa pe Pappano, Kaufmann, Netrebko si Tezier in Forza. Boo ONB!
ApreciazăApreciază
Bine ați revenit!
Prețurile la biletele pentru Don Carlo sunt inexplicabile.
ApreciazăApreciază
Toata stima pentru efortul Veronicai Anusca – nu-i usor sa canti agatata de scara, sau cu paiele in cap sau balansandu-te deasupra fosei…insa, din pacate, rolul ii depaseste capabilitatile vocale.
Toata dezamagirea pentru directia muzicala…de fiecare data cand asist la o „reprezentatie” a maistrului Florea, am senzatia ca orchestra operei se transforma in fanfara operei. O sa merg saptamana asta la detoxifiere – Tosca la Cluj (Stefan Pop, Aurelia Florian, Catalin Toropoc), dirijata de Crescenzi.
Si o observatie „tehnica”: cu cat biletele sunt mai scumpe, cu atat publicul este mai disciplinat. Probabil ca la Don Carlos din februarie, nici nu o sa se mai vina in sala cu telefoanele mobile…
ApreciazăApreciază
Problema preturilor majorate are câteva corolare la fel de grave. Creșterea în sine este mare oricum, de la 80-90 de lei la 400-700 înseamnă de la 5 la 9 ori mai mare decât costul unui bilet obișnuit. Din păcate asta nu aduce decât, uneori, ceva soliști buni, orchestra rămâne aceeași, sala rămâne aceeași, comprimarii rămân aceiasi . O problema paralela este modificarea tuturor distributiilor anunțate inițial cu surle și trâmbițe. În afara de înlocuirea Anitei Hartig cu Irina Lungu, cam toate modificările au fost cu soliști inferiori. Nu se pun în vânzare locurile din primul rand (dar este umplut cu pile fără nicio distanțare sociala ), nici la lojile centrale și, mai nou, nici la balcon. Se schimba datele fără jena (Carmen din ianuarie, inițial pe 13 apoi 14 apoi out) și fără explicații. Anita Hartig a fost tratata scandalos și povestea a făcut înconjurul planetei via Facebook. Frederic Chaslin a dirijat pro bono 2 din cele 3 spectacole din toamna trecuta . De regulile anti covid nu mai vorbesc fiindcă ele reprezinta doar o vorba-n vânt la ONB.
ApreciazăApreciază
Elena Mosuc a cantat Lucia la Teatro Liceu de Barcelona cu Juan Diego Florez in 2016, un spectacol de excepție
In montarea d-lui Șerban primează elementele de scenografia teatrala in disonanta cu întregul operei: corul imbracat in (veșnicele) costume mic burgheze cu joben !, soldații in uniforma nazi!, fătucile/ majorete cu baloane mimând ceva à la Molin Rouge 😃, ….
In fine, scena cu Lucia cu toporul in fân / talaș e no comment 😃…
O fi viața un circ dar , din când în când avem nevoie și de Opera😉
ApreciazăApreciază
Vă legați de detalii în ceea ce privește regia. Important e ansamblul producției care pune în discuție nebunia Luciei versus schizofrenia lumii din jurul ei. În asta constă forța dramatică a montării de la ONB.
Mă bucur că amintiți de spectacolul de la Teatro Liceu din Barcelona cu Elena Moșuc. Într-adevăr, a fost excelentă, deși nu a fost cea mai bună Lucia a ei, marea atracție fiind debutul lui Florez în rolul lui Edgardo. Două argumente vocale suficiente pentru un triumf. Dar producția lui Damiano Michieletto e cât se poate de oarecare, complet nememorabilă. Cum ar fi fost dacă la ONB ar fi cântat un cuplu vocal de asemenea calibru?
ApreciazăApreciază
Andrei Șerban e în primul rând regizor de teatru, e în firea lui să pună pe prim plan elementele teatrale. La fel e și la Purcărete, poate ați văzut „Lohengrin”. Unde e disonanța despre care vorbiți?
ApreciazăApreciază
Am citit cu mult interes considerațiunile dvs despre spectacolul „Lucia di Lammermoor” precum și despre unele „probleme” manageriale la ONB și, cu tot respectul, permiteți-mi să fac o serie de observații.
1. Deși cu siguranță nu am nivelul dvs de pregătire muzicală (dacă puteți, vă rog actualizați-va profilul Facebook, nu am găsit nicio referire la studii) eu fiind un simplu meloman, nu pot fi de acord cu aserțiunile dvs legate de spectacol și, în primul rând, de vedeta incontestabilă a acestuia, dna Veronica Anușca . Prestația sa a fost sublimă, este cu siguranță cea mai bună Lucia pe care am văzut-o la București. Dar, așa cum spuneam, eu nu prea mă pricep. În schimb am remarcat un lucru: atunci când dna Anușca a ieșit la aplauze în fața cortinei după aria nebuniei aplauzele și uralele nu au contenit minute bune, mult peste media obișnuită. O sală plină de diletanți! Dar, în definitiv „box populi, box dei” – că tot l-ați citat pe nemuritorul Caragiale…
2. În privința prețului biletelor sunt perfect de acord cu dvs, sunt anormal de mari. Dar și vremurile pe care le trăim sunt extrem de anormale. Eu sunt convins că prețurile nu sunt puse „din burtă” se iau în considerare toate costurile, inclusiv cu remunerația artiștilor invitați, precum și gradul de ocupare a sălii maxim admis în actualele condiții pandemice. Există spectacole și la 110 lei, și la 150 dar și la 400 lei -am luat în considerare numai categoria I.
Totuși am și eu o curiozitate: dvs ce tip de bilet ați achiziționat? De 200 sau de 400 de lei? Sau, în virtutea faptului că sunteți un renumit critic muzical, ați beneficiat, la fel ” ca trei sferturi din lumea aceea națională [care] a intrat gratis” de vreun bilet de favoare.
Asta îmi cam miroase a fariseism…
ApreciazăApreciază
1. Lăsați deoparte complexele („sunt simplu meloman”) și falsa modestie („eu nu mă pricep”) și puneți mâna să ascultați discografia Luciei di Lammermoor. Aia live, cu Lily Pons la Met, cu Callas la Scala și Berlin (și nu numai, că sunt vreo 6 înregistrări în spectacol), cu Scotto, Sutherland, Sills etc.
Veți constata repede, înainte de a ajunge la jumătatea fiecărei înregistrări că n-aveți nevoie să întrebați de diplome ca să vă dați seama pe unde se poziționează Veronica Anușca în această listă.
2. Nu există justificare pentru prețurile de la Don Carlo. Totalul onorariilor celor 20 de invitați în spectacolele din Ianuarie și Februarie nu depășește 90.000 euro, nici în cele mai generoase scenarii, în timp ce încasările, după cum am scris, pot ajunge și la 170.000 euro, fără bilete de favoare. Rămâne un beneficiu substanțial de 80.000 euro care demonstrează că scumpirea biletelor de la Don Carlo este nejustificată.
P.S. În toată lumea, criticii primesc invitații, în anumite limite. Pentru că, indiferent dacă o cronică e favorabilă sau nu, Opera este promovată în media.
Nu știu câte invitații se dau la ONB. Dar, după calculele mele, chiar și dacă din cele 277 de locuri disponibile în scenariul de pandemie cu deschidere a sălii la 30% s-ar da cca 100 de locuri VIP pe bilete de favoare, ONB tot ar putea acoperi onorariile artiștilor invitați.
Să nu uităm că ministerul culturii finanțează parțial și costuri de proiect, nu doar salarii și administrative.
ApreciazăApreciază
1. Față de sopranele enumerate de dvs Veronica Anușca se situează (cu o abatere pozitivă în favoarea sa) cam pe unde se situează ONB față de MET sau Scala, Dacia față de Porsche sau mititeii față de vita Black Angus. Să nu comparăm mere cu pere!
2. Am spus-o și o repet: prețul biletelor mi se pare anormal de ridicat. Pe de altă parte, acum doi ani un MWh costa 65€ iar acum e 1000€, un litru de carburant era 5 lei iar acum e 6,5 lei, un covrig era 1 leu și acum e 2,5 lei șamd. Prețurile au luat-o razna, nu numai în România ci în întreaga lume.
Asupra considerațiilor dvs financiare nu mă pronunț, nu am expertiza necesară. Dar, cum ONB este o instituție publică, dacă doriți puteți să le adresați o solicitare de acces la informațiile financiare de interes public și în 30 de zile ei sunt obligați să vă răspundă. Apoi, dacă nu sunteți mulțumit de răspuns sau dacă observați nereguli, vă puteți adresa instituțiilor abilitate ale Statului.
3. Privitor la legătura studii-competență eu consider că în orice domeniu este necesar să ai o pregătire solidă validată de absolvirea unor studii de specialitate pentru a putea performa în acel domeniu. Indiferent că este vorba despre inginerie, critică muzicală, bucătărie sau despre orice altceva. Altfel ne întoarcem la teoria maoistă că „nu știința este importantă ci forța revoluționară a maselor”. Avem și noi în trecutul recent niște exemple de lăcătuși, cizmari sau strungari care odată ajunși în niște poziții pentru care nu erau nicicum calificați au luat niște decizii ale căror urmări le resimțim și astăzi.
P.S. Nu era vorba despre o falsă modestie ci despre o fină ironie. Se pare că dvs nu ați observat. Dar, în definitiv, simțul umorului este unul din atributele inteligenței…
ApreciazăApreciază
1. Deci sunteți de acord cu mine
2. Deci sunteți de acord cu mine
3. Deși sunteți de acord cu mine la pct. 1 ș 2, totuși pct 3 e esențial pentru dvs. astfel încât nimic să nu mai conteze și să vă contraziceți cu mine la infinit pe pct. 1 și 2 sub pretextul că sunteți ironic. Și fin. Finul cui?
ApreciazăApreciază
Am sperat că acest blog poate fi un spațiu al dezbaterilor de idei și al limbajului civilizat. Se pare, din păcate, că m-am înșelat.
Cu indivizi care fac calambururi ieftine de tip „fină-fin” nu cred că se poate dialoga în mod decent și constructiv.
În concluzie prezența mea aici se încheie acum. Vă doresc mult succes în continuare!
P.S. Nu ați înțeles bine: nu sunt de acord cu dvs la punctele 1 și 2 sau, mai bine zis, sunt de acord doar parțial. Punctul 3 mi se pare în continuare esențial.
P.P.S. Voi înlocui în postarea anterioară „fină” cu „subtilă”. Calamburul devine mult mai dificil…
ApreciazăApreciază
1. 2. Sunteți dar nu sunteți dar sunteți cumva însă nu de tot de acord.
Presupun că în această lipsă elementară de logică, cel mai simplu e să vă dați jignit.
ApreciazăApreciază
Punctul 3.
Sunt major și vaccinat, deci întrunesc condițiile legale ca să vizionez un spectacol de operă.
Am absolvit 2 clase primare și am învățat să scriu și să socotesc folosind operatorii de bază (adunări, scăderi, înmulțiri, împărțiri).
Maid departe, nu știu de ce altceva mai am nevoie ca să scriu o impresie. O cerere la primăria sectorului 5 de care aparține Opera?
ApreciazăApreciază
For your information: și Operele din vest au funcționat la 50% din capacitate, fără să mărească prețul la bilete. La 110 era acum 3 zile „Lucia” din 23 februarie, care acum a crescut la 150.
ApreciazăApreciază
Îmi place, totuși, că în paragraful dedicat tragediei pe care să o intitulăm, citându-l pe Jonas Kaufmann, “non abbiamo un soprano”, nu menționați o anumită soprană cu origini la fel de mioritice, care ar fi trebuit să ne bucure urechile în decembrie și care a și câștigat distinsul concurs “Operalia” în 2017, cu un pasaj din “Lucia di Lammermoor”. Atunci, intr-adevăr, s-ar fi justificat prețul biletului în secția de VIP.
Să fie o omitere calculată?
ApreciazăApreciază
Nu e nici o omisiune. În acel paragraf enumeram sopranele care au cântat în producția lui Andrei Serban, fie la Iași, fie la București. Nu puteam s-o menționez pe Adela Zaharia pentru simplul motiv că nu a cântat în această producție. Da, ar fi trebuit să fie distribuită, dar n-a fost, în cele din urmă.
ApreciazăApreciază
[…] Luciei di Lammermoor la ONB a provocat multe comentarii pe rețelele sociale sau chiar aici, pe blog. Mi se pare un moment potrivit pentru a relua subiectul unor recomandări din discografia și […]
ApreciazăApreciază
[…] a pregătit piesa într-un timp destul de scurt, practic, în aproape o lună, timpul scurs de la Lucia di Lammermoor de la […]
ApreciazăApreciază
[…] de vedetă. Și a fost, clar, cea mai bună de pe scenă, într-un relativ progres față de acum un an. A încercat să rezolve profesionist coloratura rolului, inclusiv trilurile. Păcat că totul e […]
ApreciazăApreciază