într-o vineri, 10 Decembrie, la Opera Națională București, premieră
Richard Wagner: Lohengrin
Regia: Silviu Purcărete; scenografie și light design: Dragoș Buhagiar; colaborator artistic regie: Rareș Zaharia; asistent regie: Paula Stoica; asistent decor: Vladimir Iuganu; asistent costume: Andrada Chiriac; asistent dirijor: Mircea Pădurariu
Benjamin Bruns (Lohengrin), Diana Gouglina (Elsa von Brabant), Valentin Vasiliu (Friedrich von Telramund), Petra Lang (Ortrud), Filip Panait (Heinrich der Vogler), Vasile Chișiu (Heerrufer)
Istvan Teglas (Lohengrin actorul), Anda Saltelechi (Elsa actriță), Alina Petrică (Ortrud actriță), Rareș Florin Stoica (Telramund actorul);
Patru paji: Tania Ruskova, Oana Ștefania Ionescu, Andreea Grigore, Florentina Picuș
Patru nobili: Mihai Geambașu, Narcis Brebeanu, Adrian Strezea, Octavian Crețu
Actori: Ionel Barac, Vlad Benescu, Larisa Enache, Anamaria Olaș, Vlad Milotoi, Tudor Morgovan, Ioan Paraschiv, Lavinia Pele, Alexandru Petcu, Adrian Pop, Alexandru Pribeagu, Alexandra Stroe, Magda Zimbran
Corul și Orchestra Operei Naționale București
Maeștri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu
Dirijor: Tiberiu Soare

Lohengrin e mai important decât centenarul ONB

Voi repeta și eu ceea ce toată lumea știe: Opera Națională București sărbătorește 100 de ani, reluând pe 8 Decembrie inauguralul titlu de repertoriu Lohengrin, dirijat acum un secol de George Enescu. Este încă un lucru pentru care trebuie să-i mulțumim în primul rând lui Enescu, mai mult decât lui George Stephănescu, primul director la Operei. Fără acel debut al lui în fosa orchestrală (o experiență pe care o găsea foarte amuzantă, după cum reiese dintr-un interviu acordat presei vremii), Wagner ar fi dispărut cu totul din repertoriul ONB al ultimilor 30 de ani. Așa, la fiecare 10 ani, avem parte (măcar) de Lohengrin. Ultima oară s-a întâmplat în 2011, în timpul Festivalului Enescu, atunci când Cristian Mandeal dirija o distribuție cu regretatul tenor Johan Botha în rolul titular, Emily Magee (Elsa), dar și Petra Lang și Valentin Vasiliu, supraviețuind artistic și în 2021 în rolurile lui Ortrud și Telramund.

Iată de ce Lohengrin este atât de important pentru Opera din România în primul rând și pentru Opera din București în aceeași măsură. E mai puțin important că acest centenar aniversează de fapt 100 de ani de când Opera din București a devenit bugetară, pentru că spectacole se dădeau încă din secolul XIX. Decizia statului, reprezentat în cultură în primul rând de monarhie, de a subvenționa integral lefurile artiștilor a fost revoluționară în 1921, cu zeci de ani înaintea vremurilor, dacă ne gândim că Royal Opera House of Covent Garden a căpătat acest statut de operă de stat abia după 1945!

Silviu Purcărete revine la București

Cam tot un deceniu s-a scurs și de când Silviu Purcărete n-a mai montat nimic în București. Legendă urbană sau nu, reputatul regizor a promis că nu mai vine în capitală după experiențe dezamăgitoare în teatrele de aici. Și a revenit acolo unde, în mod normal, e locul cel mai prestigios: la Operă. Numai faptul în sine că producția centenară a lui Lohengrin i-a revenit este un eveniment și drept urmare trebuie tratat ca atare, ca un spectacol care trebuie văzut neapărat. Mai ales că… nu se știe când îl veți mai prinde după această stagiune.

Producția lui Purcărete este un monstru. Un arsenal complet de tehnici regizorale de mare clasă, trimițând imediat în ridicol penibilele premiere din interimatul lui Ștefan Ignat, realizate de tristul și omniplicticosul Mario de Carlo. Dar asta nu-l scutește pe marele regizor de critică. Cortina de incediu din tablă nituită, folosită genial de Andrei Șerban în 1995 în Œdipe ca o metaforă a Cortinei de Fier, ce separa scena Sfinxului reprezentat de Stalin de ciuma din Teba sub forma Mineriadei din 1990, se deschide de astă dată spre o scenă aproape goală, dar vastă, mai ales în profunzime. Scenografia e minimală: o masă de machiaj pentru Ortrud și o scenă mai mică, pe scenă. E o idee teatrală perenă: lumea e un teatru și viețile noastre sunt o poveste. Teatrum mundi. Un amic care m-a însoțit la spectacol mi-a spus că acea scenă mai mică acoperită de o cortină roșie îi sugerează un vagin. Mie nu, dar chiar și această perspectivă îmi confirmă percepția, pentru că tocmai așa intrăm fiecare dintre noi pe scena vieții.

Mai departe, Purcărete apelează la un alt procedeu „clasic” al regiei moderne: dedublarea. Cele două cupluri (Elsa-Lohengrin și Ortrud-Telramund) sunt dublate de actori mimi pe toată durata spectacolului. Prima pereche aparține unei distopii androgine, greu de încadrat altfel decât prin culoarea albă, în timp ce a doua e situată la periferia societății, cu coafuri de oameni ai străzii, lombrozieni și întunecați, iată o dihotomie explicită a binelui și răului, a purității și a mizeriei etc.

Însă ceea ce-i lipsește acestei puneri în scenă este coerența dramatică. Tocmai pentru că procedeul nu e nou. Există un Evgheni Oneghin încă din anii ’50, la Veneția, în care Tatiana și Evgheni sunt dublați de actori, într-un spectacol în care cânta Virginia Zeani, pus în scenă de… Lorin Maazel. Dar acest procedeu trebuie să spună foarte clar o poveste ca să evite catalogarea drept clișeu. Or, Purcărete n-a reușit asta. În momentul în care tenorul se adresează într-un duet sopranei, pentru a continua apoi să-i cânte actriței, e limpede că această „subtilitate” nu reușește să ascundă o lipsă de idei. În regia de operă, „subtilitatea” e riscantă, pentru că adevărata subtilitate, care completează tușa groasă a machiajului și a unei montări oricât de explicite și de directe ar fi ea, se regăsește în muzică. O arie sau un duet, mai ales la Wagner, unde aceste momente pot dura zeci de minute, nu sunt neapărat replici reale, ca în teatru, ci pot fi doar sentimentele personajelor, în inimile și mințile lor, iar muzica le face palpabile, audibile.

Aici, Purcărete a greșit, amestecând într-o dramaturgie confuză, ca să nu spun de-a dreptul slabă, o veritabilă excelență tehnică. Pentru că imaginile rămân memorabile, în special giganții din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat, conduși de spiritul scheletic al lui Titurel, cu doza de umor aferentă apariției unui al treilea gigant cu pălărie de fetru, desprins dintr-un film noir.

Această dramaturgie firavă nu face decât să scurteze viața producției lui Purcărete. Ar fi ideală pentru un festival. Dar cred că, după 2-3 reluări în stagiuni succesive (dacă va fi cazul), ar putea îmbătrâni rapid și accelerat. Dar să menținem proporțiile: chiar și așa, e cea mai bună punere în scenă de la Opera Națională București din ultimii 4-5 ani, mai precis de la Lucia di Lammermoor a lui Andrei Șerban și de la Fidelio al lui Graham Vick.

Dar până la urmă suntem la Operă…

… iar blogul acesta este despre muzică. N-am fost la primul spectacol, preferând să văd distribuția „germană” din al doilea. Lohengrin e o operă care scapă clișeului wagnerian al heldentenorului și al sopranei spinto dramatice. E mai degrabă un fel de belcanto german cu voci situate cu o treaptă mai sus pe scara dificultății, astfel că rolul titular poate fi cântat foarte bine de un tenor lirico-spinto, iar Elsa de o soprană lirică, doar Ortrud fiind dramatică. De aceea marile nume care au făcut istorie cu acest titlu de repertoriu sunt tenori precum Sandor Konya sau, mai nou, Piotr Beczała (și cred că e cel mai bun rol al lui Jonas Kaufmann), sau soprane precum Elisabeth Grümmer sau Cheryl Studer și a permis inclusiv incursiunea neașteptat de bună a Annei Netrebko pe teritoriul wagnerian, deși adevărata bravură rezidă în declamațiile animalice, mai ales în final, ale lui Ortrud, unde soprana dramatică e inevitabilă.

Benjamin Bruns e un tenor mai degrabă liric decât spinto și a avut o intrare destul de dificilă în primul act, părând nesigur. Dar s-a încălzit repede și a demonstrat clasă, în special în ultimul act, când beneficiază și de una dintre cele mai frumoase arii scrise vreodată, In Fernem Land. Tenorul austriac, bine școlit în muzica lui Mozart, are o noblețe intrinsecă în timbru, iar cultura muzicală și instinctul artistic au completat o interpretare uluitoare, în care a alternat pianissimi sublimi cu impostații penetrante. Ca să fiu cât mai concret cu putință: e cel mai bun tenor pe care l-am văzut vreodată la ONB.

Prin comparație cu Bruns, Diana Gouglina a părut doar onestă, dar în realitate nu i-a lipsit nimic din ce e necesar unei Elsa de foarte bună calitate: o voce completă de soprană lirică, având însă și accente spinto, mai tăioase. Dar adevărata plăcere melomaniacă a venit de la „urletele” și imprecațiile Petrei Lang, care a reușit (în ciuda unui infim derapaj vocal) să rămână muzicală în terifiantul Fahr heim! Fahr heim, du stolzer Helde! din final. O adevărată autoritate vocală, aparent inaccesibilă sopranelor din România pe acest tip de voce (vom verifica în spectacolele următoare, cu distribuția locală, validitatea acestei percepții). Paradoxal, deși în mod obișnuit nu-mi place cum cântă Valentin Vasiliu, baritonul bucureștean a fost cel mai bun din distribuția „națională”. Chiar dacă defectele au fost aceleași (o voce îngustă și cu resurse tot mai puține), dar, pentru o dată, o dicție clară (chiar dacă avea accente vulgare), însă Vasiliu a demonstrat bravură, determinare și experiență în compania unor parteneri de nivel Bayreuth, ceea ce nu e deloc puțin lucru.

În rest, Vasile Chișiu a fost de un ridicol involuntar, inclusiv cu dicția de tip Ken Lee (dacă nu știți despre ce vorbesc, vedeți acest videoclip), însă Filip Panait a lăsat o bună impresie printr-o anumită eleganță vocală în rolul regelui, deși a fost greu de detectat în ce limbă cânta, iar vocea sa a părut mereu un pic mai mică decât trebuia. Același handicap lingvistic a lovit și corul, mai muzical decât în alte dăți, omogen și cu o bună textură vocală, dar din care nu se distingea nici un cuvânt în afară de „Brabant”, atunci când era cazul.

În fosă, vorba lui Caragiale: „a fost un început îndrăzneț, dar modest”. Efortul de a se ridica la înălțimea importanței evenimentului a fost indiscutabil și puteai număra în minte multele repetiții în acest sens. Didascaliile din partitură au fost urmărite cu atenție, însă problemele cronice nu pot fi rezolvate peste noapte. Practic, tot ce se afla în dreapta lui Tiberiu Soare a sunat exagerat de tare și uneori fals. O tubă asurzitoare și cam multele chixuri ale alămurilor din lojă în actul 3 au relevat încă o dată problemele de balans ale dirijorului.

Pe post de „Procesul etapei”: a fost bine? a fost rău?

În ansamblu, a fost un spectacol peste media de la ONB, asta e cert. Cu atât mai mult cu cât această premieră vine după aproape de doi ani de pandemie, când s-a cântat foarte rar și foarte prost, mai ales în 2020. Din acest punct de vedere, nu atât nivelul artistic e de remarcat, cât creșterea lui în doar câteva luni, practic. E un început de drum, unul bun. Există însă speranță?

E indiscutabilă bravura ONB de a continua să țină aprinsă flacăra în condițiile unei toamne în care România a traversat cel mai devastator val pandemic. Și Opera chiar a trecut prin acest tsunami, spre deosebire de Festivalul Enescu, strecurat miraculos pe sub el. Un adevărat exemplu de reziliență culturală, din păcate neurmat de Filarmonica George Enescu, de exemplu, care a ezitat între a închide complet stagiunea sau a da concerte cu efective reduse sub nivelul oricărei integrități artistice. Între Daniel Jinga și Andrei Dimitriu (recent evaluat pentru întregul mandat cu o notă sub 8) e o diferență de atitudine și chiar de mentalitate, ceea ce poate fi începutul unei schimbări condiționate însă de încurajarea directorului ONB și stoparea directorului FGE.

Pe de altă parte, paradoxurile românești rămân mereu valabile. Până la niște lămuriri oficiale, se pare că ONB ar putea intra în cartea recordurilor ca fiind singura Operă din lume cu doi directori oficiali și plini în funcție, fiecare cu alt program de management, în timp ce instituția e condusă de un interimar fără nici un program. Cătălin Ionescu Arbore, contestatar al concursului de management din 2013, e director de jure (dar suspendat din cauza unui dosar penal), iar Ștefan Ignat a câștigat parțial (nu știm care parte însă) în instanță contestația privind concursul de management anulat, din 2018. Nevoia de reformă instituțională la nivelul ministerului culturii devine mai mult decât evidentă, încă o dată, iar în absența ei, centenarul ONB ar putea deveni repede doar minunea care ține trei zile.

Update după spectacolul de Duminică, 12 Decembrie

Benjamin Bruns (Lohengrin), Marta Sandu Ofrim (Elsa von Brabant), Valentin Vasiliu (Friedrich von Telramund), Madeleine Pascu (Ortrud), Marius Boloș (Heinrich der Vogler), Dan Indricău (Heerrufer)

Duminică, pentru spectacolul la care au asistat multe personalități culturale din București, din distribuția „germană” n-a mai rămas decât Benjamin Bruns. A avut un prim act mai bun decât Vineri, câteva nesiguranțe în al doilea, dar care nici nu contează față de ce reușește acest tenor în ultimul act. A provocat aceeași plăcere, alternând nenumărate culori și intensități vocale, amintind de marii tenori lirici din trecutul istoric al operei. Un Don Ottavio transformat în Lohengrin, păstrând de la primul noblețea și eleganța frazei, căreia i-a adăugat romantismul eroic al celui de-al doilea. Impresia pe care am avut-o la prima audiție, cum că nu am mai auzit așa ceva pe scena ONB, s-a consolidat.

Mai departe… calculul că o soprană lirică din ansamblul Operei bucureștene s-ar potrivi mai bine cu vocea lui Bruns a fost corect, dar numai pe hârtie. În realitate, rolul Elsei e cu cel puțin un număr mai mare decât posibilitățile Martei Sandu și asta pentru că această soprană cu greu ar putea fi catalogată drept „lirică”, ci mai degrabă o subretă care-și îngroașă vocea și abuzează de vibrato. A fost mereu tensionată și n-a provocat nici un moment memorabil. Madeleine Pascu a reluat și ea, după un deceniu, rolul lui Ortrud. O voce potrivită, indiscutabil. Dar ambele soprane au plictisit deluvian, livrând note după note cu o monotonie atât de exasperantă, încât au reușit să mute complet atenția spre mimii de pe scenă. Și astfel, lipsa de profunzime dramatică a producției lui Purcărete a ieșit și mai mult în evidență, încât, la doua vizionare, și punerea în scenă a fost (deja) plictisitoare. În aceste condiții și în ciuda tuturor problemelor rămase la fel de nerezolvate, Valentin Vasiliu a părut, prin comparație cu colegele sale, de-a dreptul un star. Marius Boloș și Dan Indricău au fost mai interesanți decât omologii lor de Vineri, în primul rând prin atenția la dicție și, în cazul lui Boloș, printr-o voce mai impozantă.

Soare a dirijat mai neglijent decât Vineri, trompetele au cântat mai îngrijit, dar fluiditatea muzicii lui Wagner n-a fost niciodată o prioritate. Preludiul a omorât orice emoție, acompaniamentul a fost brutal, iar momentele periculoase în care corul și fosa se puteau desincroniza n-au fost ratate (în special în actul doi). În aceste condiții, spectacolul n-a fost nici o clipă la nivelul celor din teatrele europene importante ci o încercare estică, din care au răzbătut puține raze de lumină.