A apărut numărul pe luna Martie al revistei britanice Opera, în care am publicat un articol despre premiera producției lui Silviu Purcărete pentru Lohengrin, cu ocazia jubileului Operei Naționale București.

ROMÂNIA

București

Opera Națională București a început să fie finanțată din fonduri publice acum un secol, iar noua companie a fost inaugurată la 8 Decembrie 1921, cu Lohengrin. Soliștii au fost români, iar dirijorul – George Enescu, care debuta ca dirijor de operă, o experiență pe care a descris-o drept „amuzantă”. Centenarul a fost marcat de o nouă producție de Lohengrin, foarte bine venită într-o țară unde opera italiană acoperă 90% din repertoriu, iar Wagner se poate asculta o dată pe deceniu.

Au fost trei reprezentații, cu invitați alternând cu soliști locali, care vor continua să cânte în următoarele spectacole, din 2022. A fost un eveniment absolut deosebit, prezentat de ONB la cel mai înalt nivel artistic posibil. După o absență de mai bine de un deceniu, Silviu Purcărete a fost invitat să regizeze această premieră și el a ales să introducă pentru fiecare cântăreț câte un actor-dublură, lucru care a produs pe alocuri confuzii, în special în duetul lung dintre Lohengrin și Elsa, din actul trei, când tenorul interacționa atât cu soprana, cât și cu actrița.

Decorul a fost minimalist (semnat de Dragoș Buhagiar, care s-a ocupat și de lumini) – un perete mare, mobil și o platformă care a devenit apoi pat matrimonial. Lohengrin și Elsa au fost îmbrăcați în alb, iar Telramund și Ortrud în culori închise.

Pe 10 Decembrie, rolul titular i-a revenit lui Benjamin Bruns, care a reușit să își extindă instrumentul vocal esențialmente liric pentru a răspunde exigențelor impuse de acesta. Ușor nesigur la început, el a sunat din ce în ce mai bine pe măsură ce a avansat, încheind glorios cu un „In fernem Land” frumos. Prin comparație, Diana Gouglina, în rolul Elsa, a fost doar potrivită, dar a cântat puternic, cu inflexiuni metalice. Petra Lang a fost o Ortrud autoritară, menținând o muzicalitate admirabilă până la finalul dificil al lui „Fahr heim!”, iar Valentin Vasiliu a făcut un Telramund vulgar, dar convingător, potrivindu-se ca forță cu Lang. Filip Panait a fost un Rege cu tonalități rotunde, dar cu dicție slabă. Corul a avut și el probleme de dicție, fiind aproape complet neinteligibil, cu excepția exploziilor sporadice ale cuvântului „Brabant”. Orchestra a cântat inegal sub direcția lui Tiberiu Soare, care nu a reușit să integreze alămurile.

ALEXANDRU PĂTRAȘCU
Opera, Martie 2022, pag . 342-343

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.