De data asta, caseta tehnică arată cu totul altfel. Nu cu distribuții artistice, ci cu personaje colective și instituții culturale. Numele persoanelor care conduc aceste instituții aproape că nu mai contează. Așadar:

Într-o Joi, 3 Februarie, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Don Carlo
Regia: Opera Națională București
Patron: Ministerul Culturii
Victima: Publicul

Avancronică

Pe 11 Ianuarie, deci acum trei săptămâni, ONB a pus în vânzare biletele pentru spectacolele lunii Februarie, al căror cap de afiș era Don Carlo într-o distribuție cu cinci invitați: Teodor Ilincăi în rolul titular, Cristina Păsăroiu (Elisabeth), Ramona Zaharia (Eboli), Bogdan Taloș (Filippo II), Bogdan Baciu (Rodrigo). Toți cei cinci invitați au o cotă internațională certă. Cel mai titrat era Teodor Ilincăi, cu apariții la Royal Opera House, Covent Garden, în timp ce colegii săi activează în teatre de operă foarte bune, un numitor comun fiind scena de la Düsseldorf a companiei Deutsche Oper am Rhein/Opéra national de Lorraine. Între timp, în dreptul numelui lui Teodor Ilincăi n-a mai apărut statutul de invitat, semn că, probabil, tenorul moldovean a semnat un contract temporar cu ONB, ceea ce este un câștig pentru scena lirică bucureșteană. În rest, the usual suspects: T. Soare și Orchestra și Corul Operei, ansamblul comprimarilor fiind condus de Marius Boloș în rolul Marelui Inchizitor, toți în producția lamentabilă a lui Mario de Carlo, cu care fostul interimar Fănel Ignat și-a început mandatul.

Scriam la finalul cronicii de la premiera producției din 2018: În concluzie, un spectacol care merită văzut, dar care arată și că ansamblul ONB are nevoie de mai mulți invitați de calibru pentru a susține un asemenea titlu. Doar orgoliosul „prin noi înșine” nu e suficient și, la extrem, poate deveni ușor o carte perdantă. Iar o distribuție cu măcar patru roluri acoperite de artiști de anvergură ar putea crea o seară cu totul memorabilă.

ONB a supralicitat cu mult această idee în plan financiar.

O politică de prețuri greșită

După cum știm, valul pandemiei a limitat accesul în sălile de teatru și de concert la 30% din capacitatea sălii. Asta înseamnă 278 de locuri în cazul Operei Naționale București. Și totuși, ONB pune în vânzare doar 110 locuri la acest Don Carlo, la cele mai scumpe categorii de prețuri, mărite dincolo de orice așteptări la 700 și respectiv 500 RON. Eu unul am numărat 108 bilete disponibile în ziua în care s-au pus în vânzare. Poate n-am nimerit chiar ora la care au apărut, dar la asemenea tarife sunt convins că nu s-a înghesuit multă lume să cumpere. Într-adevăr, în ziua spectacolului, adică pe 3 Februarie, la ora 12:30 se mai vânduseră doar 3 bilete față de 11 Ianuarie pentru ca, în numai două ore, să se vândă miraculos aproape toate.

Ați putea crede că asta demonstrează că performanța vinde, chiar și pe ultima sută de metri, când așteptările publicului cresc alimentate și de un marketing inteligent. Numai că marketingul de ultimă oră promova un videoclip de la repetiția generală, în care Ramona Zaharia suna mai degrabă ca o matroană în Aria vălului a prințesei Eboli, acompaniată greoi de o orchestră dirijată indolent, în care flautul a luat-o la un moment dat pe cont propriu, sunând mult mai tare decât orice.

Însă nu asta este problema de fond. Ce s-a întâmplat cu celelalte cel puțin 150 de locuri disponibile neacoperite de bilete puse în vânzare? Nu găsesc decât o singură explicație și nu exclud ca această ipoteză să fie greșită. Dar, cum se spune în limba de lemn a consultanților de management, nu există, în acest moment, nimic ce ar putea contrazice afirmațiile următoare.

With the benefit of the doubt, cam acesta pare să fie numărul de invitații gratuite pe care ONB le acordă la un spectacol interesant: 150. 150 de invitații la o sală cu 927 de locuri înseamnă 16%, ceea ce e oricum destul de mult, dar la 278 de locuri înseamnă 54%, ceea ce este scandalos. Dacă tot nu contează atât de mult încasările, încât ești dispus să dai cu 50% mai multe invitații decât locuri puse în vânzare, atunci de ce mai trebuie scumpite atât de mult biletele?

Această rațiune, sau mai degrabă lipsă a ei, a dus însă și la eliminarea categoriei economice de bilete, cele la 90 RON. Dar nici acestea nu sunt chiar atât de economice, căci  prețul maxim la Ateneu e 115, în timp ce la Sala Radio cele mai scumpe bilete costă… 30 RON.

Într-o serie de articole publicate de-a lungul lunii trecute, Dana Cristescu observa că misiunea Operei Naționale este încălcată, instituția renunțând să mai asigure accesibilitatea spectacolului de operă. E foarte adevărat, chiar și dacă ONB ar putea replica arătând că Don Carlo din 30 Martie, cu o distribuție locală, are cu totul alte prețuri, respectiv 150 și 110 RON, pentru că nici atunci balconul nu e pus în vânzare (iar cererea de invitații e vizibil mai mică, din moment ce numărul de bilete disponibile e spre 200).

Nu e nimeni obligat să vină (și nici nu poate fi împiedicat s-o facă)

Așa este, până la urmă, publicul care contribuie prin impozite la finanțarea Operei cu o subvenție de peste 75 milioane RON nu este obligat să vină, cotizând cu încă 141 € respectiv 101 € (echivalentul celor 700, respectiv 500 RON) la o seară cu muzică de Verdi. Numai că aceste prețuri nu au nici o justificare.

În primul rând pentru motivele de mai sus, în care 54% din locurile disponibile sunt date ca bilete de favoare gratuite.

În al doilea rând, pentru că spectacolul Don Carlo, în sine, nu merita atâția bani. Dacă tot aminteam de opera din Düsseldorf, unde cântă frecvent invitații de ieri din Don Carlo, biletul cel mai scump de acolo este 95€. Și sunt destul de convins că orchestra și corul sună mai bine decât în Piața Eroilor, iar producțiile scenice sunt mai interesante decât acest concert în costume care este montarea lui de Carlo  de la București.

În al treilea rând, Opera Națională București are bani, deși lasă să se înțeleagă peste tot că nu ar avea. Dacă ONB ar vinde toate cele 278 de locuri păstrând toate categoriile de prețuri, deci inclusiv cele economice, încasările pe luna Februarie ar fi de cel puțin 120.000 € (aproape 600.000 RON). Și asta fără să luăm în calcul veniturile din spectacolele de balet sau de foaier. Pe de altă parte, parcurgând lista celor 15 soliști de operă invitați (din care 14 sunt români) în luna Februarie și cunoscând cota lor financiară, cel puțin în România, chiar și în cazul în care li s-ar plăti cele mai generoase onorarii, suma acestora n-ar putea depăși 72.000€. Dacă diferența de 48.000€ ar fi sacrificată pe invitații gratuite pe cele mai scumpe locuri la cele 11 spectacole din Februarie, atunci ONB și-ar putea permite o medie de 70 de invitații la fiecare reprezentație de operă, ceea ce mi se pare rezonabil de mult, chiar și pentru o țară balcanică.

Și dacă tot am pomenit Balcanii, un fel de concluzie

Absurdul acestei politici de prețuri arată, de fapt, slăbiciunile celei mai importante instituții culturale din țară, din ultimii șapte ani de când este condusă de interimari (la un moment dat contabilizasem vreo 9). Invocarea grelei moșteniri instaurate de scandalul baletului din 2016 are un sens. Însă, chiar dacă această stagiune și-a propus niște obiective mai înalte și a arătat că se poate mai mult și mai bine, mentalitățile nu se pot schimba complet peste noapte.

În dorința de a menține un nivel artistic ceva mai ridicat pentru celebrarea unui secol de când a devenit bugetară, totul pare a fi făcut într-o permanentă stare de panică. Și aici punctul slab nu este directorul instituției, ci diverșii șefi de departamente care pur și simplu nu știu cum să iasă din rutina teatrului de repertoriu bazat exclusiv pe ansamblul angajat. Niște minime calcule ar fi arătat că nu era nevoie de prețuri atât de mari pentru acest Don Carlo. De altfel, ONB a încercat să impună aceleași prețuri și la gala dedicată sopranei Nelly Miricioiu (de la care nu așteaptă nimeni să cânte la 70 de ani cum o făcea când era în plină carieră, iar complementul este Marta Sandu, totuși departe de a justifica asemenea prețuri). Eșecul de casă al lui Don Carlo a provocat imediat scăderea prețurilor galei.

Nu în ultimul rând merită amintit că Opera Națională București a fost trecută în subordonarea directă a ministrului culturii încă din timpul mandatului dlui Bogdan Gheorghiu, situație menținută și în mandatul dlui Lucian Romașcanu. Oare acești domni ce părere au?

Iar dacă privim peste restul stagiunii, până la premiera de Œdipe, ar fi cazul să remarcăm că, în afară de un Otello avându-l ca invitat pe Gregory Kunde, nici unul dintre celelalte spectacole nu este atât de interesant încât să simți că ai ratat o mare ocazie dacă nu-l vezi. În plus, toate reluările de repertoriu aduc pe scenă producții slabe și foarte slabe, în timp ce punerile în scenă ale unor nume importante ale regiei de operă precum Graham Vick (Falstaff, Fidelio), Stephen Barlow (Rigoletto), John Fulljames (Così fan tutte) sunt evitate impudic și impardonabil de șase ani de zile încoace.

În toată lumea criticii de operă au acces la invitațiile gratuite. Cu alte cuvinte, ați putea să vă întrebați de ce nu am cerut una și apoi să văd acest Don Carlo, după care să scriu o cronică pe care s-o citească cei (vreo 200) care au fost în sală, dar mai ales melomanii care n-au putut fi acolo. Răspunsul e simplu: mi-a fost rușine să cer o invitație în  aceste condiții.

Coda cu o rază de speranță

Contactat telefonic, dl Daniel Jinga, directorul general al ONB, a declarat că prețurile biletelor de la Don Carlo au fost o eroare, în primul rând morală, și că reprezintă o excepție de la o regulă ce va fi valabilă până la sfârșitul stagiunii, conform căreia prețul maxim al unui bilet nu va depăși 80€. O primă dovadă în acest sens este scăderea prețurilor pentru gala dedicată sopranei Nelly Miricioiu, revenite deja la „normal”. Având în vedere previziunile legate de pandemie, care arată că din Martie ar putea urma o relaxare a restricțiilor, este foarte posibil ca ONB să deschidă sala la capacitatea de 100%, astfel încât presiunea financiară să scadă.

La rândul său, dl Ethan Schmeisser, directorul artistic al ONB, a declarat că cifrele economice nu sunt specialitatea sa, făcând însă o comparație interesantă cu Opera din Tel Aviv. O subvenție similară, de 15 milioane € (ONB are 15,3 în 2022), cu venituri proprii mult mai mari (cca 30-40% din totalul bugetului), însă cu un calendar de spectacole de tip stagione în care sunt rulate doar 7 producții în serii de 8-12 spectacole pe fiecare titlu, cu distribuții de invitați (ONB prezintă vreo 23 de producții în stagiunea centenară). Nu în ultimul rând, ONB va avea încă două premiere de producție pentru sezonul de primăvară, pe lângă Norma și Lohengrin din toamna trecută: Doamna cu cățelul de Livia Teodorescu-Ciocănea după nuvela lui Anton Cehov, în regia lui Alexander Hausvater și, în încheierea sezonului, un nou Œdipe. Într-adevăr, patru premiere de operă (plus reluarea lui Don Giovanni din 2017, în regia lui Andrei Șerban) reprezintă o performanță care nu e la îndemâna nici unei alte companii lirice din România și chiar din multe teatre de operă europene.