Provizoratul de la Filarmonică a umbrit practic primul mare eveniment al stagiunii de primăvară, un concert care avea nevoie de o publicitate mai bună. El Bacha este un mare pianist, de nivelul celor invitați în Festivalul Enescu. Câștigător al concursului de interpretare Regina Elisabeta, în 1978, la numai 19 ani, cu un uluitor Prokofiev 2, pianistul libanez a avut o carieră importantă, mai puțin vizibilă din cauza concurenței unor nume imense ale pianului. Dar astăzi, la zenit, se numără printre artiștii rari, certificați de o discografie cel puțin respectabilă (am numărat 30 de albume disponibile pe serviciile de streaming).

Am realizat, la pauza serii, că am avut mereu noroc cu Concertul în sol major al lui Ravel, ascultându-l live numai cu mari pianiști. În 2017, cu Martha Argerich și Charles Dutoit, într-o chimie absolută, fermecători la nebunie, scăldați în sunetele orchestrale ale lui Royal Philharmonic, apoi anul trecut cu Jean Yves Thibaudet și Danielle Gatti la conducerea Academiei Santa Cecilia, însă ambele la Sala Palatului, în Festival, pentru ca acum să-l ascult acolo unde se aude cel mai bine, la Ateneu.

El Bacha a înregistrat Concertul în sol major în 1985, cu Filarmonica din Loire dirijată de Marc Soustrot, un disc primit cu o anumită reținere de critica muzicală britanică, prin comparație cu albumele vremii de la case de discuri mai importante precum Decca, însă pianistul libanez a rămas mereu un specialist în muzica lui Ravel (și Chopin, pentru care a realizat chiar o integrală). La București, El Bacha a afișat o suplețe a interpretării care lăsa să se vadă imediat că avem în fața ochilor un mare artist. Între culoare și abandon romantic, pianistul a ales o cale de mijloc în prima parte, cu o tușă felină, prin care discursul solistic a avut coerență și siguranță. Adagio assai din partea a doua a evitat reveria descompusă a Marthei Argerich, mergând pe linia unor fraze atât de bine articulate, încât totul părea o improvizație care curgea foarte natural, punctată de intervențiile foarte frumoase ale suflătorilor de lemn. Instrumentiștii Filarmonicii n-au avut aceeași finețe, dar s-au străduit și, în cea mai mare parte, au reușit să dea o replică la același nivel tehnic. În orice caz, această parte a fost cea mai reușită. Finalul efervescent, insolent și jazzistic a încheiat concertul într-o excelentă reușită. Lubnan Baalbaki a echilibrat foarte bine pianul cu orchestra, sigur că și acustica Ateneului a ajutat aici, dar în general balansul sonor a fost mai bun decât cel pe care mi-l aduc aminte de la Sala Palatului în anii trecuți, când pianul dispărea uneori după zidul sonor al orchestrelor. El Bacha a oferit și un encore, o compoziție de-a sa intitulată Canzonetta.

Programul primei părți a inclus și a debutat cu Esquisses a compozitorului libanez Georges Baz, aproape o rapsodie orchestrală, cu teme populare orientale tratate în maniera clasică à la Enescu, dacă vreți, un moment delicat, în care imaginarul celor 1001 de nopți s-a întâlnit cu rigoarea clasică europeană.

Requiem-ul lui Gabriel Fauré l-a avut ca vedetă pe Ștefan Lamatic, fiul basului de la ONB, aflat acum la punctul în care cariera sa ar trebui să-și ia avânt. Partitura l-a întins un pic, însă în cea mai mare parte vocea i-a răspuns bine, iar interpretarea a fost sobră și reținută, dar suficient de puternică. Soprana Marie-Josée Matar a avut mai degrabă tonuri maternale decât angelice, dar a ținut mereu de o linie vocală care și-a păstrat puritatea, nu neapărat și dicția, mereu orientată spre vocale. Corul Filarmonicii a alternat momente foarte bune (cum a fost de exemplu grupul tenorilor din Agnus Dei, un moment emoționant în sine) cu o pierdere a texturii și a dicției pe măsură ce se apropia de final. Baalbaki a optat pentru o atmosferă patetică reținută, punctată spectaculos de intervențiile orgii. Un dirijor cu o gestică sigură și precisă, care a condus orchestra Filarmonicii spre un discurs de cu totul altă calitate față de ce am putut vedea acum câteva săptămâni cu Bebeșelea.

Vom vedea ce va mai fi la Filarmonică în săptămânile care vor urma. Deocamdată, acest Requiem e consonant cu stadiul actual al instituției în fața unui viitor artistic deloc optimist.