Ceea ce părea o improvizație promovată dezolant, Festivalul Operei și-a învins propriile piedici, triumfând aseară cu Indiile galante de la Iași. Bucureștiul a deschis evenimentul cu a doua distribuție pentru Don Giovanni, ultima reluare a stagiunii centenare, pentru care am scris deja câteva impresii. Astfel, se poate spune că a fost, într-un fel, și un festival Andrei Șerban, în care am văzut cea mai nouă montare a sa (Don Giovanni) și, poate, cea mai bună punere în scenă pe care a realizat-o vreodată (Les Indes galantes).

La început au fost moldovenii…

Opera din Chișinău a vândut toată sala pentru spectacolul de balet cu Lacul lebedelor. Celebra coregrafie a lui Petipa și Ivanov lipsește din repertoriul baletului ONB (nici măcar o umbră a splendidului meteor artistic al anilor 2015-16), în plus dansatorii principali erau invitați de la Staatsballet Berlin, dar n-au mai ajuns, anulând în ultima clipă și fiind înlocuiți cu „de-ai noștri”. Dacă Ada González ar ști să mai și zâmbească, Odette a ei ar fi fost poate mai reușită, iar Răzvan Cacoveanu a arătat destulă determinare.

Corpul de balet al moldovenilor a etalat experiență și multă instrucție, uneori cazonă, dansând cu exactitate și rutină, ambele vizibile în aceeași măsură. Producția, una veche, cedată de Balșoi Teatr Moscova, a fost mirifică și demodată, orchestra subdimensionată și stridentă, însă impresia cea mai puternică a lăsat-o dirijoarea Svetlana Popov, obsedată să sincronizeze balerinii pe ritmul muzicii, conducând muzical spectacolul ca și cum ar fi fost o operă, în care dădea intrări soliștilor și le urmărea îndeaproape evoluția.

Aerul occidental al maghiarilor din Cluj

Puțină lume la dipticul Ravel de a doua zi, probabil doar cei care știu că, de multe ori la un festival, evenimentele ce par neatractive sunt cele mai reușite. Dacă Festivalul Enescu a tot încercat să ne convingă că Ravel n-a reușit nimic în muzică în afară de Bolero și de orchestrația pentru Tablouri dintr-o expoziție, programând până la saturație insipida Daphnis et Chloé, operele lui contrazic atât de evident această prejudecată încât am ajuns să-mi doresc să fie incluse în repertoriul standard.

Gábor Tompa nu s-a dat înapoi de la licențe, folosind decorul art nouveau al unei case franțuzești atât pentru L’heure espagnole, a cărei acțiune se petrece în Spania secolului XVIII, cât și pentru acest Toy Story operatic care este L’enfant et les sortilèges din Normandia. Mai mult, pe muzica preludiului Timpului spaniol, regizorul ni-l arată pe Copilul din cea de-a doua operă mergând la culcare, sugerând astfel o fantezie onirică și erotică a adolescenței.

Dublul spectacol al maghiarilor a mers pe mâna ansamblului, punându-l în valoare printr-o producție frumoasă și inteligentă care nu avea nevoie de vedete pentru a fi apreciată. Cu toate astea, Yolanda Covacinschi (Conception) a fost foarte convingătoare în rolul soției plictisite și de soț și de amanți, mereu în căutarea unei căi de evadare din monotonie, chiar și în brațele excelentului Peti Tamás Ottó (Ramiro). Opera de debut a lui Ravel are puține roluri și expune soliștii criticii, drept urmare, prima parte a serii a lăsat impresia că parcă ar fi fost loc pentru mai mult panaș în interpretarea muzicală.

Un mic gol umplut cu asupra de măsură de efervescența lui Gábor Tompa din L’enfant et les sortilèges, în care douăzeci de roluri abia așteaptă un regizor bun care să le facă de neuitat. Și aici, ansamblul Operei maghiare din Cluj a explodat artistic, o defilare de caractere și imagini greu de uitat, de la ceainicul și ceașca rupte din Frumoasa și bestia de la Disney, însă continuând linia erotică din L’heure espagnole și până la spectaculoasa Privighetoare (Vigh Ibolya) ieșind din fosă cu triluri care te înfiorau de plăcere. În totul s-a simțit puterea ansamblului (cu o dicție impecabilă în franceză) și o asemenea seară nu poate face decât ca Opera Maghiară din Cluj să își îndeplinească toate obiectivele comunitare. Și peste toate astea, direcția muzicală excelentă a lui György Selmeczi, cu un răspuns pe măsură dat de orchestră, apoi corul, civilizat și esențial în desfășurarea spectacolului, corul de copii – adorabil, cum altfel?, până când totul a devenit un spectacol în care puteai crede că ai fi la Glyndebourne…

Admirabilul orgoliu al Operei Craiova

Dacă ați ști în ce condiții lucrează Opera Română din Craiova, exilată la Cercul Militar atunci când sediul lor, nimic altceva decât o sală de festivități a unui liceu, a fost renovat, ideea de a pregăti un spectacol cu Mefistofele al lui Arrigo Boito pare de neimaginat, o nebunie. Dar uneori arta se simte stimulată cel mai mult de nevoi și de lipsuri. Cine a mai adus-o pe Iréne Theorin în România pentru Turandot? Cine a mai avut curajul să facă Tristan und Isolde? Nimeni, în afară de oltenii care au venit la București deciși să facă o impresie foarte puternică. Și au reușit, cu o distribuție de nu-ți venea să crezi. Barbara Frittoli? Soprana de la Teatro alla Scala, Metropolitan, Viena și orice alt teatru mare din lume, la Craiova? Askar Abdrazakov de la Mariinsky (și fratele lui Ildar, mai celebru)? Walter Fraccaro? Toate aceste nume au stârnit uimire și admirație, cu atât mai mult cu cât lista rolurilor continua cu Cellia Costea. Că Frittoli și Fraccaro au trecut de apogeu, de ani de zile, e una, dar inteligența interpretării n-a plecat nicăieri, ba chiar a fost stimulată pentru a compensa un vibrato prea mare, sau o patină așternută peste culoarea vocală. Însă Askar Abdrazakov și Cellia Costea au fost într-o formă foarte bună.

Însă dincolo de toate astea, Mefistofele este o operă care are nevoie de niște resurse muzicale enorme, în primul rând un cor mare, foarte greu de manevrat pe scenă și încă și mai greu de făcut să sune cum trebuie. Sunt teatre de operă mult mai mari decât cel de la Craiova care nu se încumetă la așa ceva. Și totuși, oltenii au reușit. Au venit la București cu o producție simplă, de turneu, cu decoruri mai degrabă kitsch: patru paralelipipede poleite, cu geometrie variabilă și un fel de cabină de lift în care intrau și din care ieșeau diverse personaje. Un minimalism de turneu, dar regia n-a fost deloc lipsită de imaginație, enormul efectiv de oameni de pe scenă fiind manevrat cu o ușurință remarcabilă.

Dumitru Cârciumaru a cedat destul de frecvent tentației de a mări prea mult volumul orchestrei, dar în general echilibrul dintre fosă și scenă a rămas în limite mai mult decât acceptabile. S-a cântat mult și intens, iar impresia lăsată a fost foarte bună.

Timișoara padrona

Silviu Purcărete a revenit pe scena Operei Naționale București cu producția sa pentru La serva padrona de la Opera Națională Timișoara. Micuțul intermezzo al lui Pergolesi e practic certificatul de naștere al operei comice/buffa, pe cât de celebru, pe atât de rar prezentat din cauza dimensiunii foarte mici (cam 30-40 de minute, cu doar două roluri principale cântate).

Totul e context aici. O dată pentru că e o producție prin care Opera din Timișoara a încercat să facă față pandemiei, cu un spectacol mic, distanțat social etc. etc. Apoi, pentru că e o încercare bună de a aborda opera baroc.

Purcărete face din Uberto, Serpina și servitorul mut Vespone un fel de triunghi amoros, stabilind o legătură incertă între Pergolesi și Boccaccio, de o ironie deșucheată dar niciodată vulgară. Atmosfera de pe scenă e extinsă în fosă, ridicată foarte sus ca să ne arate o mică orchestră cu instrumentiști și dirijor costumați de epocă, eventual interacționând dramatic cu scena. Pe lângă animarea reprezentației, procedeul arată și o anumită distanță, nimic nu e de luat în serios aici, e doar o glumă, o farsă, o seară în care putem uita de problemele lumii.

Triumful ieșenilor

Cu Indiile galante se poate spune că Festivalul s-a încheiat. Am scris de multe ori despre producția lui Andrei Șerban de la Iași. Este spectacolul care a încântat Parisul, la Palais Garnier în 1999, reluat și filmat în 2003, ajuns la Iași în 2012, când nu-mi venea să cred că România operatică era capabilă să prezinte o asemenea super producție baroc. Pentru că avem cinci rânduri de decoruri și de costume care aduc în fața publicului tot ce înseamnă ansamblul unei Opere: orchestră, cor, corp de balet și mai mult de o duzină de roluri, nici unul secundar.

Toată lumea a auzit de spectacolul de la Iași, probabil singura companie de operă din lume care include Indiile galante în repertoriul standard, prezentând-o aproape în fiecare stagiune. La București, în turneu, ieșenii au avut norocul să-l reîntâlnească pe Andrei Șerban, cu care au repetat încă o dată, triumfând a nu știu câta oară.

Cred că Indiile galante este singurul spectacol care merită să fie ascultat cu ochii, în care lipsa de stil muzical sau de dicție nu deranjează atât de mult, pentru că regia compensează pentru orice. Cu toate că, aseară, moldovenii au cântat cât au putut de bine, Nicoleta Maier (Émilie) și Rodica Vica (Zima) lăsând cele mai frumoase impresii.

E un spectacol care se termină dansând, inclusiv la ieșirea finală la rampă, cu dirijor și regizor cu tot și care te face și pe tine să ieși dansând din teatru. Ceea ce e aproape unic. E o emoție în fața frumuseții, prin care cel puțin o parte din public e cuprins de sindromul Stendhal.

Mai e ceva de adăugat?

Da. Am evitat să merg la spectacolele Operei Constanța și Operetei, două teatre conduse de starletele din comunism Daniela Vlădescu și Bianca Ionescu. Tot așa cum am să evit să merg la festivalul Filarmonicii, unde lipsa de idei și inspirație e plenară dar și coerentă cu înțepeneala nou instalată la Ateneu.

Acest festival al Operei de la București a arătat în primul rând un mare potențial. Baletul a avut cel mai mare succes de casă, ambele spectacole fiind sold-out. Dar cum ar fi ca într-o ediție viitoare să vină la București o companie de balet de top (Royal Ballet, sau English National Ballet)? Opera a arătat bine, ar putea însă arăta și mai bine, iar cu un buget rezonabil, acest festival ar putea concura fără probleme bienala Enescu, unde noua direcție artistică nu vede mai departe nici cât Opera Comică pentru Copii.