Trecutul arată așa, cu un Don Giovanni pus în scenă de Andrei Șerban în 2017, în niște condiții financiare și organizatorice absurde, care fac imposibilă reluarea spectacolelor în stagiunile următoare, vreme de cinci ani. Centenarul ONB a produs și reparații morale. Andrei Șerban a revenit cu Lucia di Lammermoor, altă producție exterminată din repertoriu, iar acum cu Don Giovanni. Christian Badea a debutat la ONB, dirijând Otello. Silviu Purcărete a montat Lohengrin. Angela Gheorghiu tot n-a venit.

Deși website-ul ONB găsește potrivit să specifice că Don Giovanni este o reluare (de ce doar în cazul ăsta? de ce nu se marchează ca reluări zecile de Nabucco anuale?), modificările făcute de Andrei Șerban în regie sunt atât de mari, încât e practic vorba de un alt spectacol, care se poate încadra mai bine în categoria premierelor decât însăși premiera Luciei din 2018.

Mă adresez aici în primul rând împătimiților de teatru. Și tocmai de aceea îi invit să vadă acest spectacol final al stagiunii centenare, fără să descriu foarte multe din dramaturgia producției. Dar pot spune că este unul dintre cele mai bune exemple de Regietheater de la București și probabil cea mai bună punere în scenă a lui Andrei Șerban din ultimul deceniu (considerând că Lucia și Indiile aparțin unei alte perioade de creație a marelui regizor). Când întâlnești însă acest cuvânt, regietheater, înseamnă că producția nu va plăcea oricui, că va provoca, va scandaliza, în aceeași măsură în care va fi aplaudată, iubită, apreciată.

Este vorba, inevitabil, de o translație în contemporan a acțiunii libretului, acum, când nimeni nu mai crede în fantome de Comandori cu mâini înghețate. Și de aici e posibil orice, în primul rând o libertate a regizorului de a se poziționa într-o direcție anume în raport cu ambiguitatea acestei colosale opere a lui Mozart. Il dissoluto nu este decât un bărbat interesat de sexul opus în doze absolut normale, dar într-o societate în care conservatorismul a revenit, ceea ce face ca Don Giovanni – opera să fie cu atât mai actuală. Moartea Comandorului e accidentală, stafia nu există decât în mintea bântuită a tânărului Giovanni, implacabil judecat de toți cei cu care interacționează. Elvira, Ana și Zerlina nu sunt cu nimic mai inocente decât el, dimpotrivă, iar Don Ottavio, Masetto și chiar și Leporello joacă natural cartea ipocriziei moderne.

Mă opresc aici din povestit, mergeți și vedeți cu ochii voștri un spectacol de operă care concurează de pe poziții de egalitate cu orice piesă de teatru din București. Este triumful teatrului asupra muzicii, în operă. Și nu ar trebui să fie deloc așa.

Interpretarea muzicală a rămas mult în urma regiei, începând cu un dirijor mai atins de inepție ca niciodată și continuând cu voci ordinare. Dar aceiași cântăreți s-au dovedit niște actori nesperat de buni, pe picior de egalitate cu vedetele din teatru. N-am să insist mai mult decât prin a spune că Csaba Sandor a părut totuși din altă ligă vocală decât restul colegilor săi de scenă, în afară de Bogdan Mihai, un model de stil mozartian, chiar dacă vocea sa și-a pierdut aproape integral substanța. Mai adaug aici temperamentul Sofiei Poulopoulou și debutul cu dreptul al lui Ștefan Lamatic în rolul important al lui Leporello (completându-l excelent pe Don Giovanni, ca aspirant, ca sosie, ca învățăcel care-și depășește maestrul, eventual ucigându-l).

O ultimă observație: așa cum arată acest nou Don Giovanni, cu multă figurație pe scenă, coregrafie și efecte speciale, avem în față o producție tipică de festival. Una despre care nu cred că poate fi reluată des într-o stagiune, tocmai din rațiunile care o fac atât de bună. Încă un motiv s-o vedeți.

Don Giovanni deschide Festivalul Operelor naționale

Distribuția a doua deschide un eveniment cu totul neobișnuit, un festival al teatrelor de operă regionale, venite să onoreze cu generozitate centenarul ONB. Vara și efectul uluitorului Otello de acum două săptămâni descurajează revenirea la niște spectacole care n-au cum să se ridice la același nivel de excelență artistică. Dar asta nu înseamnă că festivalul trebuie ignorat.

Este mai degrabă un festival al Teatrului din Operă, pentru că Andrei Șerban este prezent cu două producții (acest Don Giovanni, chiar mâine, în deschidere și Indiile galante ale Operei Iași pe 1 Iulie, închizând festivalul). Silviu Purcărete vine cu La serva padrona, miercurea viitoare, 29 Iunie, un spectacol al Operei din Timișoara, iar Gabor Tompa e prezent cu cele două titluri scurte ale Operei maghiare din Cluj: L’heure espagnole și L’enfant et les sortilèges, pe 26 Iunie.

Capul de afiș e completat de Lacul lebedelor dat de baletul Operei din Chișinău, o producție de la Balșoi Teatr, în care sunt invitați trei balerini principali de la Staatsballett Berlin (suficient ca să fie deja sold-out, ceea ce spune mult și despre nivelul baletului ONB, sau, mai exact, despre absența lui).

Opera din Craiova propune o distribuție neașteptat de interesantă pentru Mefistofele (Barbara Frittoli, Askar Abdrazakov, Cellia Costea și încă vreo câțiva) și, dacă nu v-ați dat seama deja, festivalul este ocazia, poate unică, de a vedea numai titluri de operă care nu se regăsesc în repertoriul ONB. Singurul mare regret este că Opera Cluj nu vine cu La fanciulla del West, ci cu Zorba.

A New Hope?

Festivalul de operă oferă publicului bucureștean, din care face parte și ministerul culturii, ocazia de a lua pulsul Operei din România. Poate fi doar o plăcere estetică, dar și o analiză a prezentului și a valorii investiției în cultură făcută de statul român.

În orice caz, evenimentul este mult mai interesant decât alt festival, oferit în pripă de Filarmonica George Enescu, nimic altceva decât o imagine a stagnării artistice pe care o preziceam instituției: aceiași artiști (cu ghilimele sau fără), același repertoriu, ba chiar mai lejer, să nu obosească nimeni, de la care inițiatorii așteaptă rezultate diferite de cele ale stagiunii obișnuite.

Pe acest fundal festivalier, ministerul culturii decide să pună capăt interimatelor de la Opera Națională București după opt ani. Având în vedere ultima stagiune, cu Christian Badea și distribuția sa de vis de la Otello, cu premiera de Lohengrin, cu Bryn Terfel sau Charles Castronovo invitați la București, cu toate erorile, dar și cu toate eroismele acelor multor spectacole cu sala redusă la 30% de pandemie, a ieșit destul de bine. În tot cazul, mult mai bine decât ultima stagiune normală, 2018/19. De facto, ștacheta a fost ridicată sus. De jure, se va stabili curând o conducere cu proiect de management. În realitate, există speranță.

Caseta tehnică

într-o joi, 23 Iunie, la Opera Națională București
W.A. Mozart: Don Giovanni
Regie și lumini: Andrei Șerban, regizor asociat: Daniela Dima; decor: Andrei Șerban; costume: Corina Grămoșteanu
Csaba Sandor (Don Giovanni), Ștefan Lamatic (Leporello), Veronica Anușca (Donna Anna), Sofia Poulopoulou (Donna Elvira), Bogdan Mihai (Don Ottavio), Daniela Cârstea (Zerlina), Damian Vlad (Masetto), Filip Panait (Comandorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București,
maeștri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu
Dirijor: Tiberiu Soare