într-o vineri, 1 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Isis
Chausson: Poem pentru vioară și orchestră, op. 25
Ravel: Tzigane, rapsodie de concert pentru vioară și orchestră
Solist: Renaud Capuçon
Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor, op. 78, „cu orgă”
Michel Bouvard (orgă)
Orchestre National du Capitole de Toulouse
Corul Academic Radio
Dirijor: Christian Badea

În vremurile „de glorie” ale Festivalului Enescu, atunci când mari orchestre precum LSO erau convinse să pună pe podium dirijori români de mică anvergură, Christian Badea nici nu era invitat. Acum, în 2023, avem o ediție din care lipsesc practic toți dirijorii din circuitul filarmonic național (ceea ce nu e neapărat un lucru rău). Chiar dacă această conjurație a mediocrității a fost la un pas de la a nu-l include în program nici de data aceasta pe artistul român cu cele mai multe apariții la Metropolitan Opera (mai multe decât Angela Gheorghiu sau Ileana Cotrubaș). Abia anularea spectacolului cu Akhnaten, uimitoarea operă a lui Philip Glass, în urma scandalului finanțării publice a operelor din Marea Britanie, a produs, ca soluție de ultim moment, invitarea la București a  Orchestre National du Capitole de Toulouse și a lui Christian Badea, cel pe care îl putem aplauda, de fiecare dată entuziast, în stagiunea de la Ateneu.

Într-o Sală a Palatului destul de aerisită de public, după ce nici măcar LSO nu a fost sold out, francezii conduși de Badea au făcut figură de eveniment pour la bonne bouche pentru această primă săptămână de Festival. Un program francez, cu reverența cuvenită lui Georges Enesco, prin Isis, un opus enigmatic, în care unii muzicologi o văd idealizată pe Maruca Cantacuzino. În realitate e o lucrare neterminată, cu structură vagă, ce n-a făcut decât să accentueze dezamăgirea că e încă o ediție din care lipsește Œdipe, cu care s-ar integra stilistic foarte bine. Cei prea puțini care au avut ocazia să-l vadă pe Christian Badea dirijând operă (Parsifal sau Otello) în România au putut remarca temperamentul cu care a fost abordat opusul, altfel calm, al lui Enescu.

Renaud Capuçon și-a ales un program destul de lejer, cu care a vizat efectul imediat și a obținut un succes d’estime cu Chausson și Ravel, etalând o virtuozitate mai degrabă de manual. Abia în encore, cu Méditation din Thaïs de Massenet, acompaniamentul atmosferic al orchestrei a făcut să pulseze emoțional partea concertistică a serii.

O seară care a decolat cu adevărat după pauză, cu Simfonia cu orgă a lui Saint-Saëns. Badea e expert în această lucrare pe care a și înregistrat-o la Telarc, cu Royal Philharmonic Orchestra, acum mai mulți ani. A fost momentul care a declanșat un soi de transformare a orchestrei din Toulouse, galvanizată gradual de dirijor în prima parte, spre un apogeu foarte reușit, urmat de o emoționantă secțiune Poco adagio de-a dreptul poetică. În aparenta sa simplitate, muzica lui Saint-Saëns pune multe probleme de dinamică și de balans al orchestrei, rezolvate cu dexteritate de Christian Badea. Apoi discursul a devenit tot mai viguros și tensionat și intervențiile spectaculoase ale orgei au punctat dramatic discursul muzical, pentru ca finalul (Molto allegro) să devină electrizant, spre uimirea sinceră a publicului (care, de altfel, a aplaudat și după prima parte, în masă).

Bisul a fost revelator. Desigur, uvertura operei Carmen e arhicunoscută, însă alegerea ei pentru encore venea în perfectă consonanță cu spiritul francez al întregii seri, dar și cu tradiția falangei din Toulouse, care a și înregistrat opera (chiar cu Angela Gheorghiu, în 2003). Ritmul foarte energic imprimat de Badea, expert în această operă pe care a dirijat-o de multe ori la Sydney, a electrizat atmosfera. O dovadă de bun gust în același timp, pentru că la această viteză, în care vedeai peste tot pasiune și sangre del torro, a împiedicat pur și simplu aplauzele ritmate tentate de unii spectatori și a păstrat impecabilă integritatea artistică a întregului concert.

Un concert „de dirijor”, de o calitate deja certificată, încheie astfel prima săptămână de Festival în seria Mari orchestre, pentru că în weekend nu e programat mai nimic care să te scoată din casă, poate cu excepția lui Fazıl Say.