într-o sâmbătă, 11 Septembrie,  la Sala Palatului
Brahms: Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77
Ceaikovski: Simfonia nr. 5 în mi minor op. 64
Orchestra Filarmonică din Rotterdam
Gil Shaham – vioară
Lahav Shani – dirijor

Lahav Shani nu e celebru, dar este pe cale să devină. Multe lucruri nu veți găsi pe Google despre el. A câștigat Mahler Conducting Competition (2013), concursul care l-a lansat pe Gustavo Dudamel pe scena internațională. În 2018, Shani devine directorul artistic al Filarmonicii din Rotterdam, iar în 2020, succesorul lui Zubin Mehta la direcția artistică a Orchestrei Filarmonicii din Israel. Discografia sa e încă minusculă, numărând doar trei discuri, toate în calitate de pianist, căci e redutabil și ca interpret. Articolele din presa muzicală internațională îi prevăd un viitor măreț, ceea ce poate deveni o povară pe umerii dirijorului de 32 de ani care a venit la Sala Palatului la comanda Filarmonicii din Rotterdam, pentru două concerte. Am asistat doar la unul dintre ele, cel de Sâmbătă.

Programul a fost unul de șlagăre clasice (ignorați nuanța peiorativă), dar cu atât mai bine, așa se poate vedea mai ușor cât de bun e dirijorul, deși are de luptat cu istoria, inclusiv cea discografică, foarte abundentă.

Concertul pentru vioară de Brahms l-a avut ca solist pe Gil Shaham, un mare violonist american revenit în activitate de câțiva ani, după ce a învins o boală teribilă. Într-adevăr, Concertul a fost excepțional. Shaham l-a abordat în marea manieră romantică, totuși reținându-se de la orice exagerări. Intrarea dramatică a fost susținută într-un ritm moderat, care-i permitea să etaleze o expresivitate sensibilă. Shani l-a susținut în această manieră, conducând serenada de suflători din debutul părții a doua spre o poezie pe care nu-mi aduc aminte s-o fi ascultat vreodată atât de delicat recitată. Solo-ul de oboi a fost fabulos, urmat de intrarea devastatoare a lui Shaham. Un Adagio memorabil, continuat de ultima parte, cu virtuozitatea cunoscută, dublată de o sensibilitate muzicală deosebită.

Gil Shaham e un expert al acestui concert, înregistrându-l de două ori, cu Abbado și Berliner Philharmoniker, live în 2002, și cu Erik Jacobsen și The Knights chiar anul acesta. Ambele discuri sunt foarte bune și diferite între ele din multe puncte de vedere, în special din cauza orchestrelor care au dictat solistului abordări diferite. Concertul de la Sala Palatului s-a situat între cele două înregistrări, păstrând ce e mai bun din fiecare. Encore-ul a fost unul mai puțin obișnuit, Schön Rosmarin, dansul compus de Fritz Kreisler pentru pian și vioară, cu Shani și Shaham soliști, într-un colț al scenei Sălii Palatului.

Simfonia nr. 5 a lui Ceaikovski a arătat destul de limpede care este viziunea lui Lahav Shani. De fapt, a confirmat ce arată și discul înregistrat de Filarmonica din Rotterdam pentru Warner, cu Simfonia nr. 7 și Concertul nr. 4 de Beethoven, în care îl găsim pe Shani în dubla postură de dirijor și pianist.

Dacă dirijorii tineri de azi, aflați în fruntea unor orchestre bune, încearcă să fie diferiți de maniera intens romantică și istorică a unor Mravinski, Bernstein sau Karajan, cum e cazul lui Currentzis în Patetica (atât de criticat, dar e o concepție acolo atât de neobișnuită și de nouă, încât n-o poți ignora), sau al lui Vasili Petrenko în Simfonia nr. 5 (riguros și detașat de orice langoare), în schimb Lahav Shani revine la marea tradiție. La Sala Palatului a oferit o lectură filologică, încadrată perfect în romantism. Gestica sa e completă. La fel ca Toscanini, nu se deplasează pe podium aproape deloc, însă mâna stângă nu e prea expresivă; totuși, impulsionează cu energie orchestra din fața sa. Nu are carismă și nu folosește bagheta, nici partitura, ceea ce nu e important, mai ales că se vede mereu că știe foarte bine ce face, ce vrea și, mai ales, ce urmează să facă și să vrea de la instrumentiști. În multe momente am avut senzația unui tunel al timpului, prin care vedeam un mare dirijor din trecut la tinerețe.

Dar această manieră retro a lui Lahav Shani e un pariu riscant. Orchestrele de astăzi sună diferit de cele de acum 50-70 de ani. Lumea de azi, în care oamenii circulă mai ușor și mai liber, în care comunicarea informației e instantanee în orice loc, a făcut să dispară specificitatea unei anumite școli naționale de muzică, uniformizând și aplatizând răspunsul expresiv al orchestrelor în fața dirijorului. Filarmonica din Rotterdam nu este o orchestră de top, dar este una foarte bună și exactă, tocmai în această nouă manieră. Și tocmai de aceea am avut mereu sentimentul că dirijorul părea să-și dorească mai mult decât obținea de la ei, în special în planul expresivității, dar nu reușea s-o ceară foarte clar. Poate că exagerez, în fond, repetițiile sunt cele care aduc pe scenă viziunea unui dirijor, ceea ce vedem noi live e un fel de recapitulare. Și poate tocmai de aceea se proiectează asupra lui Shani speranța că la conducerea unei orchestre foarte importante rezultatele ar fi extraordinare, luminând umbrele aruncate de personalitatea maeștrilor din trecut.

În concluzie, cum a fost rendiția Simfoniei nr. 5 de Ceaikovski la Sala Palatului? A fost foarte bună, excelentă chiar. Ireproșabilă, dar fără să aducă ceva nou. La final, rămân cu speranța că minunea acelei serenade de suflători din debutul Adagio-ului Concertului de Brahms, singurul moment cu adevărat minunat, e repetabilă și poate fi extinsă la o întreagă seară.

apoi, duminică, 12 Septembrie, la Ateneul Român
R. Strauss: Metamorfoze, Studiu pentru 23 de coarde solo (TrV 290, AV 142)
R. Strauss: “Das Rosenband” Op. 36/1; “Ständchen” Op. 17/2; “Freundliche Vision” Op. 48/1; “Wiegenlied” Op. 41/1; “Allerseelen” Op. 10/8 ; “Zueignung” Op. 10/1
Ceaikovski: Simfonia nr. 3 în re major op. 29, Poloneză
Orchestra de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen
Diana Damrau – soprană
Jérémie Rhorer – dirijor

A doua zi, la Ateneu, l-am întâlnit pe Jérémie Rhorer, un dirijor francez din ce în ce mai cunoscut, depășind însă vârsta pentru categoria „speranțelor“, și pe Diana Damrau, o soprană pentru care Metropolitan sau Scala sunt teatre de operă obișnuite.

Metamorfozele lui Strauss au avut din nou același efect ca întotdeauna. O durere mută, fără speranță, dar având totuși un final. E muzica pe care Strauss a compus-o la terminarea războiului și în ea e o lume dispărută, în care compozitorul știe că va dispărea și el. Nu există nimic din serenitatea Ultimelor patru lieduri, aici e doar imaginea Berlinului în ruine, pe care o putem extrapola la noi în imaginea demolărilor lui Ceaușescu. Adică un capitol tragic peste care cei aflați la amurgul vieții n-au putut trece, iar cei tineri au reușit să meargă mai departe fără să-l uite. Cred și acum că lipsa suflătorilor de orice fel, precum și a percuției adaugă și mai multă tristețe acestei muzici. Rhorer a dirijat expert ansamblul de corzi, deși probabil că Orchestra de cameră din Bremen s-ar fi descurcat aproape la fel de bine și fără dirijor, așa cum au făcut-o Mahler Chamber Orchestra în 2019, tot la Ateneu.

Liedurile lui Strauss au fost cântate excelent de Diana Damrau. Și spun asta în condițiile în care nu sunt un mare admirator al acestei soprane de coloratură. Încă din Das Rosenband (Ghirlanda de trandafiri) controlul perfect al vocii a fost evident, de o egalitate a registrelor impresionantă. Ständchen (Serenada) a continuat pe aceeași linie, punând în valoare renumitul registru acut al artistei, deși ea nu a ales să-l cânte rapid pentru a etala agilitatea, preferând tempi moderați cu care să-și pună în valoare timbrul argintiu, cu atât mai mult cu cât acompaniamentul orchestral a fost luxuriant. Freundliche Vision (un titlu greu de tradus în română: un vis frumos cu ochii deschiși – ar putea fi o descriere cât de cât satisfăcătoare) a fost cel mai reușit, Damrau dovedind un registru median consistent și o delicatețe atașantă. Wiegenlied (Cântec de leagăn), Allerseelen (alt titlu dificil de tradus: ziua tuturor sufletelor) și Zueignung (Dedicație) nu au adus nimic nou, însă au impregnat și mai mult atmosfera cu această muzică a lui Richard Strauss, atât de flatantă pentru vocea feminină, niciodată pusă în dificultate, mereu mângâiată de orchestră. O parte dintre aceste lieduri au fost compuse cu acompaniament de pian, însă folosirea transcripțiilor pentru orchestră a condus către această abordare voluptuoasă, să-i spunem, din punct de vedere vocal. Bisul a fost o continuare firească, aproape previzibilă, Morgen (Dimineață), unul dintre cele mai tandre lieduri scrise de Strauss, în care vocea sopranei germane a scânteiat final, punând punct unei după amieze de care probabil că nimeni nu se mai sătura.

În fine, Simfonia poloneză a lui Ceaikovski a beneficiat de direcția atentă a lui Rohrer, însă după liedurile lui Strauss cu greu putea deveni memorabilă. Mai ales că, în ultima parte, alămurile au turtit celelalte partide, o scăpare inexplicabilă a dirijorului francez. E un risc pe care și-l asumă dirijorii când au în față o orchestră foarte bună, cum este Filarmonica din Bremen: pilotează un bolid care răspunde instantaneu la comenzi, presupunând că nu e nevoie de control dinamic, sau, ca să folosesc aceeași analogie cu mașinile, ignorând uneori poleiul de pe șosea, și nu mai frânează preventiv. Și de aceea, în Simfonia de la Ateneu, rămân în amintire mai mult instrumentiștii, excelenți toți, cu o secțiune de corni redutabilă, fără greșeală, „lemne” cu sunet sofisticat și seducător și corzi impecabile.