Tot din Dosarul Shakespeare #400 despre care am amitit în articolul trecut, găsesc că este cea mai potrivită ocazie pentru a publica un articol despre premiul Grammy pe care dirijorul Christian Badea l-a câștigat în anul 1985 pentru înregistrarea operei lui Samuel Barber, Antony and Cleopatra. Mai ales că-l vom putea asculta la Ateneul Român, pe 7 și 8 Octombrie și pe Eric Halfvarson prezent și el în distribuția acelui disc premiat. Dar care este povestea acestei opere contemporane? Ce era Festivalul de la Spoleto?

Antoniu și Cleopatra și limitele muzicii contemporane

Shakespeare oferă cel mai bun alibi cultural pentru compunerea unei opere, în special în secolul XX. Verdi a ezitat în fața Regelui Lear; subiectul a fost reluat în 1978 de către Aribert Reimann. Un caz special este cel al operei lui Samuel Barber, Antony and Cleopatra.

Premiera mondială

Întregul context din 1964 al comenzii primite de Samuel Barber din partea Metropolitan Opera era ideal. Compania de operă urma, în 1966, să se mute în noul său sediu din Lincoln Center, unde funcționează și astăzi, iar premiera mondială a lucrării avea să inaugureze acest spațiu. Producția urma să fie realizată de Franco Zeffirelli și pentru ca totul să fie perfect, tot Zeffirelli a scris și libretul. Chiar și distribuția era deja stabilită, astfel încât Barber putea să compună având în minte vocea lui Leontyne Price (Cleopatra) sau a lui Justino Díaz (Antony), iar dirijorul era Thomas Schippers.

Din păcate, totul a ieșit pe dos față de așteptările lui Rudolf Bing, directorul Met-ului. Sindicatele din operă au profitat de expirarea contractului lor în vara lui 1966 și au amenințat cu greva pentru a negocia condiții mai avantajoase. Mutarea efectivă dintr-o clădire într-alta a unei organizații atât de complexe precum o companie de operă inducea o stare de tensiune inerentă. Rivalitatea cu celelalte mari teatre de operă din lume au pus și mai multă presiune, Met-ul programând în sezonul 1966-67 nu mai puțin de nouă producții noi, dintre care patru erau prevăzute pentru prima săptămână. Repetițiile au fost un coșmar, iar mecanismul noii turnante de pe scenă a cedat din cauza greutății decorurilor și a mulțimii de oameni folosiți de Zeffirelli pentru a crea o Grand Opera, astfel încât o parte dintre decoruri au sfârșit prin a fi manevrate manual, totul culminând cu o repetiție în care Leontyne Price, împovărată de un costum exagerat de complex, a rămas blocată în interiorul unei piramide din care ar fi trebuit să iasă cântând.

Eșecul a fost evident: criticilor nu le-a plăcut deloc, iar publicul a fost reținut, în cel mai bun caz. Istoria operei este plină de astfel de episoade, e suficient să ne amintim de premiera catastrofală a Bărbierului din Sevilla, dar vremurile s-au schimbat mult din 1816 și până în 1966, astfel încât Antony and Cleopatra a dispărut, nemaifiind reluată nicăieri, iar Samuel Barber a suferit o depresie în urma acestei grandioase căderi.

Menotti

Antony and Cleopatra nu merita o soartă atât de tristă, căci Barber era un compozitor foarte bun și partitura lui conținea multe momente de adevărată inspirație. În 1975 intră în scenă Gian Carlo Menotti, la rândul său un compozitor recunoscut pentru creațiile sale (The Consul și The Saint of Bleecker Street au fost onorate cu premiul Pulitzer pentru compoziție. Da, premiul Pulitzer recompensează și muzica, deși e mai cunoscut pentru jurnalism). Muzica este revizuită de Barber, în timp ce Menotti reface libretul și dirijează a doua versiune la Julliard American Opera Center, teatrul de operă al celui mai cunoscut conservator american. În 1981, Samuel Barber moare, dar Menotti continuă să promoveze Antony and Cleopatra la Festivalul de la Spoleto, pe care îl conducea. Ajungem astfel în anul 1983, când premiera de la Spoleto este dirijată de… Christian Badea, cel pe care avem plăcerea de a-l revedea în special în stagiunile Ateneului din ultimii ani.

La Spoleto opera lui Barber a avut un mare succes, iar înregistrarea realizată atunci a fost editată pe un album care va obține premiul Grammy în 1985 (premiul a fost acordat compozitorului și dirijorului, la categoria „Best New Classical Composition”).

Discul este disponibil și în România prin serviciile de streaming de la Apple (iTunes) și Google (Google Play Music).

Christian Badea: „Aș da mai multe Boeme ca să pot dirija
o nouă producție cu Antoniu și Cleopatra”

Despre Opera: Dacă la Met, Zeffirelli a încercat o producție grandioasă, care a fost abordarea la Spoleto? Cine a regizat? Care era conceptul, era o producție clasică sau modernă?

Christian Badea: Producția de la Spoleto a fost făcută cu foarte multă iubire – Barber, pe care l-am întâlnit la Spoleto în 1977, când am fost numit Director Muzical al Festivalului, murise cu câțiva ani mai înainte, fără să își vadă opera mult-iubită montată așa cum merita. Menotti era hotărât să îi facă dreptate acestei opere care, trebuie să vă spun, este o lucrare minunată și absolut unică. N-am văzut versiunea originală, în 1966 eram încă în România, dar la Spoleto s-a cântat varianta revizuită, la care Menotti a avut o contribuție importantă. Există zvonuri conform cărora el a compus și muzica pentru ultima arie, „Give me my robe”, dar nu vom ști niciodată dacă așa stau lucrurile.

Producția de la Spoleto era tradițională, simplă, frumoasă și extrem de sinceră și de profundă – tuturor ne-a plăcut foarte tare, iar americanii tineri din orchestră ajunseseră să știe opera pe dinafară – de fapt, așa trebuie să se întâmple lucrurile!

Interpreții au fost perfecți – vocal și vizual – Jeffrey Wells era prototipul de cowboy american și putea, la fel de bine, să fie un soldat chipeș și pradă neliniștilor, exact ca Antoniu. Soprana de culoare Esther Hinds a fost minunată și s-a dovedit a fi una dintre cele mai amabile persoane pe care le-am întâlnit vreodată. Probabil că, într-o altă viață, ea FUSESE Cleopatra. Eric Halfvarson – aflat la începutul carierei, a fost un Enobarbus sonor și filosofic, în perfectă coerență cu ceilalți: o alegere perfectă făcută de Menotti.

Eu eram foarte tânăr, foarte fericit să descopăr această lucrare și foarte recunoscător că aveam șansa de a-l fi cunoscut pe Barber cu câțiva ani mai înainte și de a fi stat de vorbă cu el despre compozițiile și ideile lui. Am fost uluit să descopăr cât de nesigur, cât de timid și cât de fragil era acest mare artist – îți venea să faci orice pentru el, pentru că merita asta și pentru că fusese tratat atât de urât la premiera operei.

Începând din 1978, am descoperit și am programat în concertele mele din SUA și Europa multe dintre lucrările lui simfonice. Orchestra și toți cei prezenți la Spoleto, inclusiv eu, eram conștienți de faptul că aveam de a face cu un eveniment special. Menotti a făcut o producție grandioasă, dar simplă, concentrată pe oameni și nu pe mase și efecte, așa cum încercase și eșuase Zeffirelli la Met.

Înregistrarea s-a făcut live, din două spectacole. Am avut o sesiune de înregistrare fără public, pentru a corecta punctele unde era prea mult zgomot din cauza spectatorilor. Aceasta a fost pe 4 iulie, Ziua Națională a SUA. Toți cei de față – soliști, cor, orchestră – erau americani. La final, m-am uitat la șeful de la percuție și l-am rugat să cânte ceva, căci eu nu aveam nimic de spus. Imediat, orchestra și corul au început să cânte cel mai extraordinar Star-Spangled Banner pe care l-am auzit vreodată! Pe vremea aceea patriotismul încă era sincer, iar corectitudinea politică încă nu fusese inventată. A fost un moment memorabil și probabil există o înregistrare, sunt convins că inginerii de sunet au lăsat banda să meargă. Mi-ar plăcea să o am.

D.O.: Aveați deja experiență în a dirija operă din secolul XX. Cum vi s-a părut partitura lui Barber?

C.B.: Dirijasem Jucătorul, de Prokofiev, dar asta nu are nicio importanță în acest context. Barber este modern și romantic, inventiv și clasic – este absolut unic și este un adevărat geniu. Ascultați Adagio for Strings sau Medea’s Dance of Vengeance. Sau Vanessa. De asemenea, este foarte american. În lucrările lui există o măiestrie a compoziției, combinată cu o tristețe și o nostalgie permanente. Sam era un om extraordinar și sunt recunoscător că l-am cunoscut – vorbind cu el, am putut să îi înțeleg mai bine compozițiile. Îl respect și îl admir ca pe nimeni altul.

Partitura de la Antoniu și Cleopatra este foarte puternică. Scena morții lui Antoniu – un monolog cu unic acompaniament de timpane și sintetizator, care creau efectul vântului de pe câmpul de luptă – este absolut genială. Duetul de iubire dintre Antoniu și Cleopatra și ultima arie a Cleopatrei sunt, de asemenea, la același nivel cu cele mai bune arii de operă din întreg repertoriul existent.

Mi-aș fi dorit un mediu acustic mai bun pentru înregistrare – teatrele de operă italiene, așa cum este cel de la Spoleto, sunt cam uscate –, Antoniu și Cleopatra are nevoie de reverberație naturală pentru a reda dimensiunea epică a partiturii.

Barber își creează propria lume și eu cred că el a înțeles și a iubit acest subiect. Textul lui Menotti este, la rândul lui, tulburător.

Aș da mai multe Boeme ca să pot dirija o nouă producție cu Antoniu și Cleopatra – este o operă care trebuie cunoscută mai bine de publicul internațional, și nu doar ca o curiozitate.

D.O.: Care a fost reacția publicului, dar a criticii?

C.B.: Din câte știu eu, atât publicul cât și criticii au avut o reacție foarte pozitivă.

Eram la Chicago atunci când am fost anunțat că discul a câștigat premiul Grammy, în mijlocul unor audiții pentru orchestra de la Spoleto, era în februarie, momentul nu putea fi ales mai bine.

D.O.: Care e legătura dintre opera lui Barber și piesa lui Shakespeare? Se putea vedea această legătură la Spoleto?

C.B.: Sam a creat o lume foarte personală, sinceră și vie – Antoniu și Cleopatra erau foarte reali, la fel și celelalte personaje. Era vorba despre iubire și moarte ridicate la niveluri simbolice dar și aduse foarte aproape de viața reală, de oamenii adevărați, o iubire și o moarte foarte sincere. Asta nu a înțeles Zeffirelli: că opera nu este despre bătălii și mase de oameni. Menotti a explicat foarte clar acest lucru, prin concentrarea personajelor. Interpreții erau și ei perfecți în rol.

A fost una dintre multele experiențe fericite pe care am avut norocul să le trăiesc la începutul carierei mele de dirijor. Din fericire, au urmat multe experiențe asemănătoare. Acum, astfel de situații sunt rare și atunci încerc să le creez chiar eu, pentru că știu ce implică și ce diferență pot produce. Din nefericire, s-a pierdut acel mod de a fi – acum încercăm să fim corecți. Acel tip de emoție, de dedicație, de pasiune provoacă azi critici sau pur și simplu le este străin artiștilor. Sunt multe de spus – m-ați provocat și asta nu face decât să sublinieze lipsa de emoție a vremurilor noastre.

Galerie foto: