Update cu spectacolul din 21 Mai 2017:
Dmitry Lavrov (Evgheni Oneghin), Iulia Isaev (Tatiana), Andrei Dunaev (Lenski), Horia Sandu (Prințul Gremin), Sorana Negrea (Larina), Oana Andra (Olga), Andreea Iftimescu (Filipievna), Valentin Racoveanu (Triquet), Dan Indricău (Zaretsky/Căpitanul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Iurie Florea
O singură schimbare importantă față de spectacolul din Martie a fost prezența Iuliei Isaev în rolul Tatianei, precum și promisiunea că l-am putea vedea pe Dmitry Lavrov într-o formă mai bună în rolul titular (data trecută baritonul rus acuzând o afecțiune care l-ar fi împiedicat să cânte la nivelul potențialului său).
Considerațiile asupra punerii în scenă ar fi cu totul inutile, cu atât mai mult cu cât referințe despre producția lui Ion Caramitru puteți găsi și mai jos.
Într-un fel, această reluare dă o indicație destul de clară asupra avantajelor de a programa o serie de spectacole cu aceeași distribuție, un model care nu este adoptat la ONB decât în cazul premierelor. Spectacolul de operă are particularitățile lui, temperatura discuțiilor dintre spectatori ajunge repede la punctul de fierbere, cu cât sunt mai mulți și au despre ce să dezbată. Chiar și la două luni distanță, faptul că aceeași echipă de invitați a fost programată din nou a adus mai multă coerență acestui Evgheni Oneghin.
Andrei Dunaev a fost, de departe, cel mai bun de pe scenă. Ireproșabil ca stil și dicție, vibrația din vocea lui a creat un Lenski plin de emoție, ale cărui sunete filate din finalul ariei din Actul II au făcut senzație. Nu mă hazardez deloc dacă spun că tenorul de la Bolșoi Teatr a fost cel mai bun Lenski ce a cântat în producția curentă de la ONB. La un nivel surprinzător de aproape de cel al lui Dunaev a fost și Iulia Isaev. Iată o definiție vie a termenului de „soprană lirică”: o voce plină, rotundă, care se impune prin tehnică și volum, fără să taie prin orchestră, ci plutind maiestuos peste sunetul acesteia. În plus, stagiul de la Metropolitan se cunoaște, pianissim-ii din duetul final cu Oneghin ridicând tensiunea multor spectatori, după o scenă a scrisorii deja impecabilă. Păcat că regia lui Caramitru nu empatizează prea mult cu fragilitatea personajului ci mai degrabă cu un tipar verdian, al marii doamne care rupe scrisoarea într-o atitudine suverană, apoi iese din scenă țeapănă. Dar asta nu contează în bilanțul general al serii, care a funcționat clar după principiul: prima la musica e poi le parole. Cât despre Lavrov, prestația sa nu s-a îmbunătățit semnificativ. Sigur, stilul în care a cântat a fost expresiv și foarte îngrijit, idiomatic și autentic. Problema sa nu a fost neapărat volumul (prea mic pentru gustul publicului obișnuit cu voci mai mari, chiar dacă nerafinate), ci faptul că rolul îl solicita foarte mult, la limita forțării în momente în care nu părea să fi fost nevoie. Dar, per total, condescendența personajului care se topește și se transformă într-o disperare a cărei sinceritate rămâne mereu ambiguă i-a reușit destul de bine.
În rest, aceleași remarci ca în cazul spectacolului din Martie. Horia Sandu – un Gremin fără prestanță, în ciuda unei voci impozante cu grave foarte sigure, dar cu o manieră de cânt plebee, nu a reușit să alunge umbra prelungă a lui Pompeiu Hărășteanu din acest rol. Oana Andra a încercat iarăși să substituie prin țopăială și veselie forțată ceea ce vocea nu a reușit nici măcar să schițeze: portretul Olgăi. O interpretare atât de anostă, din care n-a rămas nici o amintire, e chiar greu de egalat în irelevanță, fie și la standardele actuale ale ONB. Sorana Negrea, Andreea Iftimescu și Valentin Racoveanu au fost niște caricaturi, „ajutate” și de regie, mai ales în cazul Filipievnei și al lui Triquet.
Iurie Florea pare să fie singurul dirijor al ONB care reușește să nu decaleze grav orchestra de soliști mai mult decât o singură dată (în duetul Oneghin – Tatiana din Actul III), ba chiar să izbutească și să scoată niște culori dintr-o falangă altfel exemplar de aridă. Sigur, asta nu a putut împiedica producerea obișnuitului „Festival al Cornului Rătăcitor”, ale cărui rădăcini ar trebui căutate la Conservatoarele naționale.
25 Martie 2017
Într-o duminică, 25 Martie 2017, Opera Națională București
Piotr Ilici Ceaikovski – Evgheni Oneghin
regia: Ion Caramitru; decoruri: Maria Miu; costume: Viorica Petrovici; lumini: Chris Jaeger; coregrafia: Florin Fieroiu; maestru de cor: Daniel Jinga
Dmitry Lavrov (Evgheni Oneghin), Tatiana Lisnic (Tatiana), Andrei Dunaev (Lenski), Horia Sandu (Prințul Gremin), Sorana Negrea (Larina), Oana Andra (Olga), Andreea Iftimescu (Filipievna), Valentin Racoveanu (Triquet), Dan Indricău (Zaretsky/Căpitanul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Iurie Florea
Promovarea intensă a Traviatei cu Sumi Jo a epuizat resursele PR-ului ONB, astfel încât bilete pentru Evgheni Oneghin s-au găsit fără probleme până în ultima zi, deși distribuția era foarte atrăgătoare. Oboseală a fost mare, căci în caietul program opera îi era atribuită lui Giuseppe Verdi. Am fost atras irezistibil de prezența la București a lui Andrei Dunaev, unul dintre cei mai buni Lensky de astăzi, imortalizat și pe DVD în două producții de la Bolșoi/Paris (Cerniakov) și Amsterdam (Herheim).
Nu am amintit întâmplător de cele două spectacole, pentru că trebuie subliniat că peste producția lui Ion Caramitru de la ONB a trecut cam un deceniu și aceasta a devenit tot mai desuetă de la o stagiune la alta. În perioada premierei lui Caramitru, Dmitri Cerniakov revizuia radical perspectiva asupra operei lui Ceaikovski, înlocuind la Bolșoi montarea lui Pokrovski din 1944, ceea ce a polarizat publicul rus (Galina Vișnevskaya acuzându-l pe regizor de vandalism artistic și jurând să nu mai calce în Bolșoi atât vreme cât producția se va juca). Galina a murit, iar punerea în scenă a copilului teribil al operei a ajuns și la Palais Garnier, Teatro alla Scala sau Covent Garden. Apoi, în 2007, Robert Carsen a ales o viziune minimalistă pentru Metropolitan (2007), Herheim și Holten au dublat cu actori sau balerini personajele principale la Amsterdam (2011) și Londra (2014), în timp ce la Salzburg, Oneghin plonja în Regietheater (Breth, tot 2007), pentru ca anul trecut Barrie Kosky să impresioneze cu o altă translație modernă la Berlin (transmisă și pe Opera Platform). În aceste condiții, montarea de la București pare un dinozaur. Totul e inept. De la decorurile care arată casa Larinei ca pe o cazemată de beton învăluită în plasă militară de camuflaj, mutându-se haotic pe scenă de la un tablou la altul, și până la incomprehensibile alegorii cu copii, ce nu reușesc să mascheze lipsa oricărei idei sau să atenueze ridicolul de la finalul scenei scrisorii, când Tatiana se rostogolește din pat plecând parcă să se spele pe dinți…
Dar nu pentru asta am revăzut Evgheni Oneghin. Ci pentru că opera lui Ceaikovski aici, în România, are ceva special, între aspirațiile italo-belcantiste și moravurile balcanico-rusești. O distribuție slavă, de o anvergură interesantă, merita văzută. Sigur, Dmitry Lavrov a avut o voce mică și a suferit în registrul acut. Dar dicția perfectă și stilul pedant academic rusesc nu pot fi negate. Acoperit în câteva rânduri de cor și de orchestră, Lavrov a arătat un Oneghin de o ambiguitate reținută și nobilă, fără concesii făcute verismului în scena finală. Tatiana Lisnic, idiomatică (soprana e originară din Basarabia), a fost aproape impecabilă, dar lirismul ei, la fel de reținut, n-a reușit să facă să decoleze emoțional celebra scenă a scrisorii, care a rămas oarecum plată, în contextul regiei deloc interesante. A reușit totuși să transmită ceva mai multă emoție pe final, rolul unei Tatiane mature prinzând-o mult mai bine.
Rămâne acest superb Andrei Dunaev, la înălțimea reputației sale. Arioso din primul act a arătat că nimic nu s-a pierdut de la înregistrările de acum câțiva ani. Petrecerea de ziua Tatianei a plusat pe linia ardenței poetului. Kuda, kuda, aria din tabloul duelului dintre Lensky și Oneghin, a fost excepțională, o filiație actualizată a melancoliei stepelor rusești din glasul unui Lemeșev sau al unui Kozlovsky de acum mulți ani. În mod cert, Dunaev a fost cel mai bun Lensky din toate distribuțiile producției de la ONB a lui Ion Caramitru.
Artiștii „casei” au încercat să se ridice la nivelul invitaților, mai degrabă fără să reușească. Începând cu Oana Andra, care a făcut o Olga banală, în ciuda agitației de pe scenă; pentru o voce falcon pentru care registrul grav e o problemă, dar care nu poate evolua ca soprană pentru că acutul e scurt, nici nu se putea mai mult. Elvira din Don Giovanni rămâne o excepție, dar e prea puțin. Și terminând cu Horia Sandu, un Gremin suav și melodios, dar cu o dicție aproximativă, care-l făcea să pară că înghite cuvintele mai degrabă decât să le rostească, tabloul general a rămas în final dezechilibrat între clasa lui Dunaev, profesionalismul lui Lisnic și Lavrov și comprimari de nivel strict local.
Corul, altădată un punct forte al ONB, are tendința de a cânta asurzitor în unele momente, impresia fiind destul de proastă. O surpriză relativ plăcută a fost Iurie Florea. Nu numai că și-a asumat direcția muzicală, cu bune și cu rele, ridicându-și podiumul de la subsolul unde obișnuiesc ceilalți dirijor să opereze, dar, pentru o dată, scena scrisorii n-a mai fost distrusă muzical de cele două note de corn care provocau dificultăți insurmontabile suflătorilor. Asta nu i-a împiedicat pe aceiași corniști să greșească în alte părți, dar cel puțin nu în momentele de cea mai mare intensitate dramatică. Sigur, naufragiul în care se află orchestra ONB nu poate fi rezolvat de azi pe mâine, dar cel puțin nu au mai cântat ridicol de tare, așa cum s-au obișnuit în ultima vreme.
Un spectacol inegal, cu multe virtuți dar și scăpări, mai mici însă decât era norma în această operă. Și un tenor pe care tare mult mi-ar plăcea să-l revăd.
Despre Opera 
In mare parte sunt de acord cu cele scrise, cu unele amendamente.
Mie productia mi s-a parut insuficienta si superficiala de la bun inceput, pentru ca nu rezolva nimic in plan psihologic sau filozofic, este construita doar pe o miscare destul de prost gandita dar prea putin sustinuta motivational a personajelor, cu prea multe momente statice si o totala lipsa de intelegere a personajelor, care, in opera lui Ceaikovski, ca si in scrierea lui Pushkin, depasesc cadrul sumar al evenimentelor, fiind adevarate arhetipuri umane, cu care publicul oricarei opere se poate conecta, daca i se ofera ocazia.
Conducerea muzicala a fost si ea la fel de anosta, chiar daca ceva mai ingrijita decat in alte ocazii, neoferind posibilitatea deschiderii spre orice fel de emotie si acoperind deseori vocile, mai ales in ultimul act. Solistii au resimtit si ei aceasta lipsa de sustinere si au facut ce au putut, fiecare pe coordonatele personale.
Baritonul titular, care are rolul in repertoriu de vreo 10 ani, cantat si la St Petersburg si la Dusseldorf unde activeaza in prezent, suferind si de o inflamatie a urechilor, a fost mult sub asteptari, evoluand liniar si discret, cu un volum insufucient si o tehnica destul de defectuoasa, dar cu o dictie impecabila si un timbru cu culoare sombrata, care l-ar favoriza pentru rolurile de mare calibru, daca ar fi sustinut si de o tehinca adecvata.
Tatiana Lisnic a fost mai sigura pe ea si in pielea unui personaj care ii vine de minune din toate punctele de vedere; a fost o Tatiana atipica, nu fetita naiva si visatoare, ci o femeie puternica si voluntara, inteligenta si bine educata, care stie care e rolul ei in viata si care are curajul sa actioneze ca sa incerce sa obtina ceea ce vrea. Ea e constienta ca EL e mai mult o himera, un vis frumos, dar incearca sa-l faca adevarat si, cand vede ca nu se poate, isi continua drumul cu fruntea sus. Ca o adevarata printesa, care a fost regina serii.
Andrei Dunaev, un veteran al rolului, pe care il canta de vreo 20 de ani si l-a cantat in numeroase productii, un cantaret cu o carte de vizita bogata si o experienta uriasa, a fost un partener de valoare, care a stiut sa-si valorifice toate atu-urile pentru constructia practic impecabila, si vocala si dramatica, a personajului sau. Singurul care a mai fost la un nivel similar, dar pe alte coordonate vocale, a fost Marius Brenciu intr-un spectacol de Festival Enescu, primul din cele doua, pentru ca in celalalt nu a mai reusit sa se ridice la acceasi cota emotionala.
Horia Sandu mi s-a parut intr-o seara foarte buna; poate ca dictia nu a fost perfecta (dar de cate roi auzim o dictie perfecta chiar si pe scenele cele mai mari, mai ales in limbi „atipice”, incepand de la franceza si germana si ajungand la cele slave?), dar a reusit in scurtul sau moment sa creeze mai multa emotie decat ceilalti in toata seara, doar prin nuantele de expresie vocala. A fost acea „cameo appearance” care innobileaza unele spectacole.
In rest, in nota obisnuita si in plictisul general, iar abuzul de forta al vocilor s-a datorat in mare parte dirijorului, care nu stie sau nu vrea sa tempereze masivul orchestral; e posibil sa fi fost si o proasta reglare a boxelor monitor din spatele scenei, care de multe ori sunt supradimensionate, ajungand cateodata sa se auda si in sala.
Sunt multe disfunctionalitati in demersul spectacolelor, iar aducerea unor invitati de marca nu numai ca nu le rezolva, dar uneori le pune si mai acut in evidenta, asa cum s-a intamplat si in spectacolul de acum cateva zile cu Traviata, unde cam tot ce putea sa mearga prost a mers prost, iar ceea ce putea sa mearga bine nu prea a mers decat pe ici, pe colo. Am remarcat si acolo „gustul” dirijorului pentru masivitati orchestrale exagerate si pentru tempi nu tocmai adecvati, ceea ce a pus vocile in mare dificultate, pana si corul avand momentul de ratare in actul 2.
ApreciazăApreciază
[…] prin intermediul unei producții semnate de Plamen Kartalov împrumutate de la Sofia, la schimb cu Evgheni Oneghin-ul lui Caramitru. Astă seară m-am trezit întrebându-mă dacă nu era mai bine ca schimbul acela […]
ApreciazăApreciază
[…] Eficacitatea regiei a făcut restul. Vizual, Dolgov a fost convingător, vocal însă îl prefer pe Dunaev, pe care l-am putut auzi recent la ONB și care va reveni în Mai (o idee bună să-l vedeți). […]
ApreciazăApreciază
În rezumat, Dunaev și Isaev au părut intelectualii școliți la oraș, afară, veniți în vizită la rudele sărace (cu duhul) de la țară. Așa o dicrepanță nu am mai întâlnit de mult, chiar dacă, n.b., orchestra și-a menținut un grad de decență (nu, nu fără scăpări) mai ridicat ca în alte dăți. Măcar, publicul a știut exact pe cine trebuie să aplaude, nu ca în alte seri, în care te întrebi dacă n-ai nimerit la vreo reuniune a afonilor, dacă nu chiar surzi.
ApreciazăApreciază
Iulia Isaev e singura soprana de la ONB cu voce de roluri principale. E chiar o voce curata, nuantata, poate usor timida, dar mereu expresiva. Restul sunt doar de umplutura, sunt distribuite atunci cand nu e niciun invitat din strainatate. O evolutie impecabila a avut si Andrei Dunaev, sper sa revina la ONB in viitor.
ApreciazăApreciază