Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un „Ballo” în care măștile cad


Într-o sâmbătă, 8 aprilie 2017, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Bal mascat
Regia : Grischa Asagaroff, coregrafia : Renato Zanella, scenografia : Luigi Perego, lighting design : Gigi Saccomandi
Dario Di Vietri (Riccardo), Andrea Dankova (Amelia), Lucian Petrean (Renato), Liliana Matei Ciucă (Ulrica), Ramona Păun (Oscar), Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Radu Ion (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător), Constantin Negru (Servitorul Ameliei)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor : Marcello Mottadelli

Anunțul unei premiere cu Un ballo in maschera a fost o surpriză. Când Beatrice Rancea a  prezentat programul stagiunii 2017-18, într-un interviu acordat ziarului Adevărul, n-a pomenit nimic de această operă. Tot așa cum a aruncat în discuție multe alte titluri ce nu s-au mai făcut apoi (Cavalleria rusticana, Pagliaci, L’Italiana in Algeri, Evgheni Oneghin – balet sau Les Indes galantes). Subiectul nu e închis, dar nu e momentul să-l dezvolt acum. E bine că au dispărut filmările de la aeroport cu flori înmânate unor semi-anonimi ai operei veniți să onoreze contracte la București, lăsând locul unor videoclipuri de promovare mult mai profesioniste. Și barul de la etaj s-a redeschis, pufuleții de la tejghelele de lângă garderobe au dispărut, statuile kitsch amintind de gale cu premii rușinoase au rămas însă să bântuie foaierele. Tot așa a rămas și gestul provincial al direcțiunii care dăruiește flori și se pupă cu protagoniștii pe scenă, la final, demonstrând „proverbiala ospitalitate românească” (I-ați văzut pe Lissner sau pe Gelb făcând așa ceva?).

Grischa Asagaroff e cunoscut în primul rând în calitate de curator al producțiilor lui Jean Pierre Ponnelle, supraviețuirea multora dintre ele la Metropolitan sau aiurea i se datorează. Dar și câteva puneri în scenă proprii au avut succes de-a lungul timpului, una dintre cele mai bune fiind un Bărbier de la Zürich, de prin anii ’90, imortalizat pe DVD (și distribuit acum câțiva ani buni de Erc Press). Distribuția noului Bal mascat de la ONB, deși nu foarte rezonantă ca nume, ridica niște așteptări bune. În mod curios, doi critici muzicali autohtoni prevedeau dezastrul, în buna tradiție locală a celor care mușcă mâinile pe care le-au sărutat în forma cuvântului „excepțional”, cu doar câteva luni în urmă. O, da! E vorba de Anca Florea și de Luminița Constantinescu, să nu mă ascund după vorbe.

În teatru, diavolul se ascunde sub forma plictiselii

Așa sună un proverb din lumea teatrului și producția lui Asagaroff a fost plicticoasă. Anunțată ca fiind o pendulare între clasic și modern, punerea în scenă a fost mai degrabă clasică (destul de previzibil, având în vedere filiația Ponnelle a regizorului), cu excepții care nu meritau încercate, de exemplu geaca de piele a lui Riccardo din primul act, înlocuită apoi de uniformă. Simbolurile au fost de o banalitate exasperantă: ceasul din actul întâi, luminat neinspirat în timpul preludiului încât părea o gogoașă, care își muta acele la ora trei fix exact atunci când tenorul cânta Incognito, alle tre (simbolul fiind complet abandonat apoi); același ceas având ca verso un ochi ce nu-ți putea provoca decât frisoanele unui déjà vu tăbăcaro-hogesc (Don Giovanni), la fel ca spiralele de pe costumele figuranților (vechiul Œdipe), bustul inexplicabil (semănând vag cu Teodor Ilincăi) din biroul lui Renato și multe altele, culminând cu deja tradiționala culme a kitsch-ului modern românesc din operă: draperia folosită ca fundal în scena finală, în fața căreia tronau trei candelabre tip Dragonul roșu, exagerat de mari. Scenografia banală, costumele urâte și absența oricărei tentative de a anima personajele, soliștii fiind abandonați vechilor trucuri scenice de concert (tip agent de circulație, ținând palmele ca niște omuleți Lego), au reușit să facă o mare plictiseală dintr-o operă alertă, în care Verdi a pus multe scene scurte și dinamice, favorizând acțiunea în dauna caracterizării eroilor săi. O singură reușită: luminile lui Gigi Saccomandi, care făceau să strălucească a nou totul. E imposibil de explicat creditarea lui Renato Zanella în calitate de coregraf, pentru că, în afara unor dansuri anemice în scena balului, în rest nu a existat nimic ce ar putea sugera baletul. Cu atât mai inexplicabil cu cât acum câțiva ani, la Verona, același Zanella împănase o producție de Bal mascat a lui Pizzi cu multe momente de dans.

E drept că Bal mascat nu s-a mai făcut de mult la ONB, ultima dată fiind în stagiunea 2012-13, prin intermediul unei producții semnate de Plamen Kartalov împrumutate de la Sofia, la schimb cu Evgheni Oneghin-ul lui Caramitru. Astă seară m-am trezit întrebându-mă dacă nu era mai bine ca schimbul acela să fi rămas permanent: am fi scăpat de o ponoseală și am fi avut un Bal mascat care nu era mai prost decât cel de azi. În orice caz, avea mai mult balet.

Ar fi fost bine dacă muzica ar fi dinamizat cât de cât terna producție. Dar când Ulrica ajunge să fie cea mai bună din toată distribuția, atunci e clar că ceva n-a funcționat deloc bine. Într-adevăr, Liliana Matei Ciucă și-a făcut datoria foarte bine, chiar dacă nu e o contralto, dar a arătat ce poate face o adevărată mezzosoprană în acest rol, aducându-l la niște dimensiuni umane, prin diminuarea cotei de ezoterism și de vulgar de care abuzează o Andrada Roșu de exemplu, prin notele de piept. Andrea Dankova a fost exemplul tipic de soprană lirică pusă să cânte un rol dramatic: o rețetă pentru eșec. De aici, probleme în acut, gâtuit și atacat cu prudență, vibrato excesiv, grav inexistent, totuși am remarcat că soprana cehă nu s-a dedat la excesele veriste ale unui Petrean. Soțul Ameliei, Renato, a fost cântat de parcă era o brută ce merita părăsită demult, fără nici o remușcare. Lucian Petrean nu s-a abătut astfel de la rutina baritonului român care împinge stentorian vocea pentru impresionarea publicului, dar unde e zvârcolirea interioară a dilemei între prietenie, datorie conjugală și funcție, despre care ar trebui să mărturisească personajul? Nicăieri. Și așa ajungem și la Riccardo, despotul luminat, chinuit de un amor vinovat și de generozitate, pe care Dario Di Vietri l-a redus la o emisie nazală și deseori sub ton, atacând cu voci diferite orice frază și de un fals al caracterizării plenar. Dar a cântat tare. Tare de tot. Voi rămâne multă vreme cu imaginea lui agonizând în timp ce se căuta prin buzunare după numirea lui Renato ca ambasador în Anglia și strigând sănătos că moare. În fine, Ramonei Păun i-a lipsit staccato-ul din coloratura lui Oscar, iar comprimarii au fost onești în cel mai bun caz (deși Samuel și Tom aveau ceva de Stan și Bran în aparența lor).

Marcello Mottadelli a pretins că Un ballo in maschera e opera sa preferată și nu-l poate contrazice nimeni. Dar orchestra pe care a dirijat-o n-a ieșit din banalitatea unor fortissimo pe post de urgență dramatică, lipsa de vibrație a corzilor fiind patentă. Un sunet sec, din care suflătorii de lemn ajungeau să pară isterici în momentele solistice, deși nu cântau exagerat de tare și cam ăsta a fost rezultatul din fosă, perfect coerent cu monotonia producției. Corul a început bine în primul act, dar, pe măsură ce acțiunea avansa, a ajuns să cânte asurzitor (o tendință pe care o avea încă de pe vremea când era condus de Stelian Olariu), până la limite enervante în ultimele intervenții.

Prefer o regie care să scandalizeze, divizând publicul, decât o cumințenie plicticoasă. Vom vedea, în stagiunile viitoare, cât va rezista această producție, pe lângă care Văduva veselă pare să aibă ceva de spus, așa ratată cum e (și plicticoasă, la rândul ei). Dar așa cum arată acest Bal mascat avem în față un exemplu perfect pentru ideea că Opera este o artă muribundă, pentru că o asemenea producție nu are cum să atragă public tânăr spre această formă de artă. Cu atât mai puțin pe amatorii de teatru, obișnuiți cu provocări infinit mai interesante. Până una alta, puteți verifica acest contrast pe 4 și 14 Mai, în Rigoletto (după o absență de aproape doi ani) și (mai ales) Fidelio (o singură reprezentație, anul trecut), două producții excelente, ocolite cu obstinație de ONB în acest sezon.

Update: pentru cei care n-au mai văzut vreodată în operă vreun ceas, iris, capete de mort ( dar și o fotografie rară cu Stella Roman în rolul Ameliei, la Metropolitan, în anii ’40 și una cu Sumi Jo, un Oscar memorabil la Salzburg în 1989):

Update 2: Și o galerie foto cu momentele coregrafice imaginate de același Renato Zanella pentru producția lui Per Luigi Pizzi a Balului mascat de la Verona, 2014. Ce diferență!

 

12 comentarii la “Un „Ballo” în care măștile cad

  1. Dana Dana
    Aprilie 9, 2017

    Vaaai, dar nimic despre sclipici? Că la soare te puteai uita, dar pe scenă, ba😂

    Apreciază

    • Despre Opera
      Aprilie 9, 2017

      Am uitat, erau atât de multe… Să nu stricăm totuși surpriza spectatorilor de mâine 🙂

      Apreciază

  2. Mefisto
    Aprilie 9, 2017

    Of…inca un minus…Tot facem incercari cu echipe straine in speranta ca vor revitaliza si colectivele noastre.Cine?! Acest dirijor Mottadelli e toata buba: e imprastiat,copilaros (se distreaza in hohote la pupitru) se ia dupa fiecare solist ,nu impune nici un tempo,nu are nici o idee de frazare,de planuri sonore.E un mare meloman,se vede,isi iubeste muzica ‘nationala’ si crede ca automat stie sa o si redea…Orchestra a cantat ingrijit,dar cu frica,fiind pregatita de ‘orice’.Cat despre costume…un talmes-balmes,care la bal e insuportabil, cu atata sclipici.Vocile? Care au zgariat urechile,care sub ton sau chinuite,pajul nu putea tine ‘pasul’..DAR cred ca se poate gasi un fragment onorant pt YOU TUBE.

    Apreciază

  3. delia
    Aprilie 9, 2017

    Excelent articol, desi pe alocuri cam dur, dar na, asta e viata. Cand iesim pe scena trebuie sa ne asumăm si criticile, mai ales cand sunt atât de bine argumentate. Decat o laudă mediocră, mai bine o critica genială!

    Apreciază

  4. Groucho
    Aprilie 9, 2017

    De mult nu m-am mai foit in scaun ca aseara (nu am fost la VV). O regie redusa la instalarea pe scena a catorva piese care sa incadreze diverse tablouri de natura moarta, in care cantaretii sa-si gaseasca usor pozitia si sa stea. Ca de miscare scenica nu prea poate fi vorba. Nici macar in anemica scena a balului. In rest, nicio idee, nicio provocare, niciun insight.

    Interpreti apreciati de public direct proportional cu volumul emisiei si, as indrazni, in cazul lui Petrean si Paun, cu nationalitatea. Un Riccardo pierdut parca in spatiu si in propriile ganduri de unde parca se chinuia sa extraga urmatoarele cuvinte si note pe care le avea de cantat. Multe maini fluturand in sus si in jos prin aer.

    Daca cumva te duci si diseara sa vezi distributia a doua, ce sa zic, iti admir dedicarea si stoicismul. 😉

    Apreciază

    • Despre Opera
      Aprilie 9, 2017

      De obicei, mă duc să văd ambele distribuții. De data asta nu. Și la Văduva veselă mi-a ajuns o singură vizionare.

      Apreciază

  5. sorin
    Aprilie 9, 2017

    Chiar daca in alte ocazii am mai carcotit disensual, acum chiar nu prea stiu ce as putea spune diferit.
    Niste decoruri si costume anoste si ridicole, in care poti reprezenta cel putin trei sferturi din repertoriu, care arata ieftin (desi sunt convins ca nu sunt) si prost.
    O regie care „e sublima dar lipseste cu desavarsire”, singurul moment interesant fiind intrarea lui Riccardo (care s-a trezit brusc din somn si a venit pregatit de vanatoare sau direct de la vanatoare) cu un catel dragalas, care a avut bunul simt sa nu faca la premiera ce a facut la repetitie.
    Un tenor care e o combinatie nefasta de Costel Busuioc si Boccelli, luand ce e mai rau si de la unul si de la altul, care are o voce buna dar o tehnica total absenta si a cantat „pe coarda” toata seara, de ma durea si pe mine gatul. Poate ar fi fost interesant de mentionat ca nu a facut transpozitia traditionala la „Di tu se fedele” si a cantat notele grave scrise de Verdi, care au pus si mai bine in evidenta lipsa tehnicii.
    O invitata pe post de soprana dramatica (mai mult tragica) care suna precum M. Nicolesco in zbaterile finale de cariera, cu un acut stans si urlat, cu un grav ingolat si un mediu „cret”, cu sunet urat, uzat, aratand si jucand ca o gospodina din reclamele de detergenti ieftini.
    Un bariton cu o voce buna dar care nu stie decat sa urle si sa se incrunte, fiind mai mult o caricatura de Scarpia decat un personaj verdian complex si plin de contradictii – cine are ocazia ar face bine sa dea o fuga la Viena sa-l vada pe George Petean in acest rol, va fi o experienta care-i va ramane in memorie.

    http://www.wiener-staatsoper.at/en/artists/artist-detail/artist/495-petean-george/

    Un Oscar care se aude doar sus, pierde ritmul si a uitat toate trilurile acasa.
    O mezzosoprana-devenita-contralta destul de decenta dar cam liniara
    Doi basi cu voci frumoase, putin cam tepeni, dar, paradoxal, poate cei mai buni din distributie.
    Un cor omogen si sonor, cu usoare tendinte de a acoperi vocile solistice.
    O orchestra care nu a mai chixat vizibil, dar a fost foarte blazata si anemica (aici nu stiu cat e vina dirijorului sau pur si simplu indolenta lor constitutionala in care se complac de ani buni si in care fiecare face doar ce are chef); mica trupa de pe scena din ultimul tablou a evoluat insa bine.
    Un pic de dans (ca balet e cam mult spus) in ultimul tablou, care a mai inviorat atmosfera, dar nu a reusit sa dreaga busuiocul.

    E posibil ca a doua distributie sa fie superioara celei dintai, desi intre un tenor prost si unul oribil mi-e greu sa aleg – dupa ce am vazut cu el Traviata nu am sperante mari legate de Borin.

    Apreciază

    • sorin
      Aprilie 10, 2017

      Un update dupa cea de-a doua seara.

      Desi doar cateva erau premisele de mai bine, in final am constatat ca intre cele doua seri a fost o diferenta enorma.
      In a doua seara chiar am avut un spectacol, nu perfect, dar rezonabil si cu multe reusite.
      In primul rand, au fost voci adevarate si adecvate rolurilor.
      Borin a fost mult mai adunat si coerent, mult mai omogen si mai „pe ton” decat in Traviata, a avut o interpretare nuantata si credibila, astfel incat, chiar daca a mai avut unele derapaje iar vocea nu a impresionat nici prin volum si nici prin timbru, a fost mult mai bine decat cel din seara anterioara.
      Bianca Margean are o voce impunatoare, masiva, extinsa, destul de omogena, penetranta, dar are si destule stridente si o oarecare rigiditate in emisie care o impiedica sa rezolve elegant si facil cerintele de virtuozitate ale rolului; scenic a fost incomparabil mai credibila si mai implicata decat invitata straina.
      Catalin Toropoc a incercat un personaj mai nuantat si mai implicat si ar fi avut toata sala la picioare daca nu forta si impingea excesiv sunetul in unele momente, cel mai sesizabil in aria din actul al 2-lea, care, in loc sa fie un triumf, a fost la limita unei ratari. Nu-l inteleg de ce face asta, are o voce suficient de mare si de sonora ca sa se auda, iar acest mod de a canta nu rezolva nimic, ba chiar strica o emisie altfel foarte frumoasa.
      Veronica Anusca a fost si vocal si scenic mult peste colega ei de rol, o voce poate nu atat de sonora si de stralucitoare, dar mult mai omogena, mai bine pusa la punct tehnic; o interpreta implicata, nuantata, vie, credibila.
      Sorana Negrea a fost acceptabila, intr-un rol care e putin cam mult pentru posibilitatile ei actuale.
      Comprimarii au fost aceiasi, parca ceva mai degajati si mai siguri pe ei.
      Corul a fost foarte omogen si bine condus, ramane o usoara tendinta a partii masculine de a forta putin in momente in care ar putea fi ceva mai retinut.
      Orchestra a raspuns mai suplu si putin mai nuantat dirijorului.

      In concluzie se poate spune ca, daca in prima seara a fost cel mult o tentativa, in seara a doua a fost o premiera rezonabila.

      Apreciază

  6. Groucho
    Aprilie 10, 2017

    La final, cand a iesit Duamna sa imparta flori, pret de o clipa am crezut ca e Ulrica.

    Apreciază

    • Despre Opera
      Aprilie 10, 2017

      De remarcat că publicul nu a aplaudat în picioare la final.

      Apreciază

    • Groucho
      Aprilie 11, 2017

      …si ca jumatate din sala a plecat in timpul aplauzelor

      Apreciază

      • Despre Opera
        Aprilie 11, 2017

        Da, inclusiv eu, căci mi s-a părut că se terminase totul de mult, înainte să mai apară regizorul.
        Oricum, aplauzele au fost complezente, în ciuda „aplaudacilor” care icneau „Barvo!/Bravi” după fiecare arie/duet, dar pe care spectatorii nu-i urmau.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.437 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

%d blogeri au apreciat asta: