În acele Joi și Vineri, 11, 12 Mai 2017, la Ateneul Român
W. A. Mozart: Uvertura operei Nozze di Figaro
W. A. Mozart: Concertul nr. 5 pentru vioară și orchestră, în la major, KV 219
Hector Berlioz: Simfonia fantastică, op. 14
Solistă: Gyehee Kim
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Ultimele întâlniri cu dirijorul Christian Badea la Ateneu din această stagiune s-au întâmplat în săptămâna care tocmai se încheie, așa că am fost la ambele concerte cu atrăgătorul program cu Mozart și Berlioz. Au fost două concerte excelente, puțin diferite însă.

Uvertura pentru Nozze di Figaro a fost pur și simplu delicioasă. Christian Badea este un excelent dirijor de muzică simfonică, dar în operă e nemaipomenit, după cum am putut constata la spectacolele concert cu Parsifal din 2015 și 2016. Teatralitatea cu care a fost interpretată uvertura a fost atât de reușită încât, în condițiile în care, de zeci de ani, orchestrele românești nu sunt confortabile în muzica lui Mozart, parcă nu ar fi fost Filarmonica pe scena Ateneului, ci o formație camerală specializată pe muzica secolului XVIII. În orice caz, aveam senzația că, după ce s-a terminat, ar fi trebuit ca seara să continue cu Cinque… dieci… 

A continuat, și încă bine, cu Concertul nr. 5 pentru vioară și orchestră tot de Mozart, cu tânăra câștigătoare a Concursului Enescu de anul trecut, o violonistă de 24 de ani, Gyehee Kim, din Coreea de Sud. Fără un atac puternic, ba chiar puțin școlărească, interpretarea ei a fost însă mozartiană. Delicat, dar precis și foarte îngrijit stilistic, concertul a fost deseori încântător tocmai prin amestecul de naivitate copilărească și rigurozitate, în special în partea a doua. Acompaniamentul orchestrei a fost iarăși superb, la nivelul din uvertură. Dacă și din punct de vedere dinamic vioara ar fi fost mai amplă, ar fi putut fi o revelație. O timiditate înduioșătoare a solistei ne-a privat de un encore, în ambele seri.

Dacă Mozart a fost îngerul, în două ipostaze diferite, Berlioz a fost demonul.

Scena s-a umplut de instrumentiști, ceea ce era în sine o imagine puțin șocantă după miniaturile de dinainte. O primă mișcare amplă și destul de energică și apoi Valsul condus hotărât au stabilit maniera compactă și directă a viziunii asupra acestei simfonii. În prima seară, partea a treia (Scène aux champs) a fost cea mai reușită. Solo-urile de oboi și corn englez au fost foarte expresive și, fără nici o grabă, au scris toată poezia pastorală a acestei mișcări, ca pe cel mai firesc lucru din lume. Dacă joi ultimele două părți au părut mai puțin articulate, în schimb vineri, lucrurile au mers mai bine. Clopotele din Songe d’une nuit du sabbat au fost cu totul impresionante, reverberația lor întinzându-se peste sunetul orchestrei, într-un amestec care crea o atmosferă suprarealistă. În același timp, secțiunea de alămuri a cântat foarte bine, tubele și trombonii în mod special. Sigur, orchestra Filarmonicii are și limite, iar o partitură precum cea a lui Berlioz le scoate imediat în evidență, atunci când (mai ales Joi) nu toate corzile pleacă odată și nici nu termină în același timp, sau când cornul devine nesigur de intonație. Însă în ansamblu, totul a decurs bine, în special Vineri, când Simfonia fantastică a fost echilibrată de la un capăt la altul.

Ne revedem în curând. Să știți că sunt bine și #rezist.