Într-o Miercuri, apoi Joi, 18-19 Septembrie, la Sala Palatului
Beethoven: Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră în sol major op. 58
Mahler: Simfonia nr. 1 în  re major
Enescu: Poemul “Isis” (1923, finalizat postum de Pascal Bentoiu)
Șostakovici: Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în la minor op. 77
Dvořák – Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95 „Din lumea nouă”
Corul Academic al Radiodifuziunii Române (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Orchestra Filarmonică din Sankt Petersburg
Nelson Freire – pian
Vadim Repin – vioară
Vassily Sinaisky (Miercuri)/ Christian Badea (Joi)

și tot Joi, 19 Septembrie, la Ateneul Român
Honneger: Jeanne d’Arc au Bûcher  (Jeanne d’Arc pe rug)
Marion Cotillard ( Jeanne d’Arc), Hélène Guilmette (Fecioara Maria), Gabrielle Philiponet (Margareta), Marie Karall (Caterina), Georges Gay (Fratele Dominique), Cornel Frey (Porcus, O voce, Primul Herald, Clericul), Philippe-Nicolas Martin (O voce, Al Doilea Herald, Un țăran/Un alt țăran), Mathias Zakhar (Al treilea herald, Măgarul, Bedford, Jean de Luxembourg, Heurtebise, Un țăran), Corentin Hot (Maestru de ceremonii, Regnault de Chartres, Guillame de Flavy, Perrot, Un Preot)
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Corul de copii al Radiodifuziunii române (maestru de cor: Răzvan Rădos)
Orchestra Națională din Lille
Alexandre Bloch

Ziua 1: În derivă

Cele două zile ale Filarmonicii din Sankt Petersburg la Sala Palatului au arătat foarte diferit. Enescu 2019 este penultima etapă a turneului lor european început în Italia și Elveția, iar de la București, rușii vor pleca la Paris. L-au pierdut pe Yuri Temirkanov, bolnav, înlocuit de Ion Marin pentru prima parte a turneului, astfel încât, la București, cu Sinaisky la conducere, arătau ca o orchestră debusolată. Veteranul Nelson Freire a reușit să estompeze puțin această imagine în Concertul nr. 4 pentru pian de Beethoven, deși nici el nu a arătat cea mai bună formă. Sigur, tușa ușoară, de o claritate a discursului pianistic revelatoare pentru partea întâi, n-a lăsat loc de prea mult contrast în Andante con moto, partea a doua ajungând să fie plictisitoare. O frazare curioasă, la limita dintre intelectualitate și forțarea unei estetici îndoielnice, lui Nelson Freire i-a rămas totuși o expresivitate foarte eficace pentru a stârni admirația publicului, dar în ansamblu, mare parte din Concert a dat senzația de repetiție a unui stereotip interpretativ, ca și cum orice tentativă de explorare muzicală ar fi fost abandonată cu mulți ani în urmă.

Apoi, în prima Simfonie a lui Mahler, Filarmonica din Sankt Petersburg a început să semene tot mai mult cu o falangă oarecare din Europa de Est: un sunet greu, marcă a lor, dar și o execuție cam imprecisă în toate partidele, pe care Vassily Sinaisky a încercat s-o ascundă prin niște tempi neobișnuiți de rapizi, pentru a-i ține împreună pe toți muzicienii. Au fost sacrificate astfel profunzimea, subtilitatea, drama, și Mahler părea o corabie cu lemnăria dezlipită, care lua apă din toate părțile.

Ziua 2: Triumf

Schimbare radicală a doua zi, cu un Christian Badea la comandă, rușii au reușit cel mai bun concert simfonic al lui Enescu 2019.

Isis, o compoziție fără nici o legătură cu repertoriul obișnuit al orchestrei din Sankt Petersburg, a fost de o claritate plină de semnificații. Atmosfera etereală a acestui poem simfonic, asemănătoare celei din Vox Maris, dar mai subtilă, eliberată de neguri, fiecare instrument având individualitatea sa, a fost admirabil redată, de antologie. În același timp, senzația de schiță abandonată pentru Œdipe de mai târziu mi s-a părut evidentă, de o senzualitate rafinată, împinsă spre un punct culminant de Corul Radio, foarte atent la indicațiile unui Christian Badea care a condus fără baghetă.

Concertul pentru vioară a dus muzicienii Filarmonicii din Sankt Petersburg pe teritoriul care le-a adus celebritatea: Șostakovici, într-un concert a cărui premieră a fost a lor, cu legendarii Oistrah și Mravinsky. Aseară am avut în fața noastră un Vadim Repin într-o mare formă, care a cucerit publicul unei Săli a Palatului plină până la ultimele rânduri. Starul rus a redat foarte bine acea stare de „suprimare a sentimentelor” din prima parte, în care reverența lui Șostakovici către Elgar și Concertul său pentru violoncel este lipsită de emoție, o muzică dezolantă, compusă într-o perioadă de paranoia ideologică și de cenzură, imediat după război. Așa cum era previzibil, Repin a explodat în Scherzo din partea a doua, însă Badea a reușit să intercaleze acompaniamentul orchestral cu o precizie remarcabilă, în ciuda unei orchestre cu sunet greu, pregnant, de la care nu te-ai fi putut aștepta să fie agilă. Frumusețea a fost atinsă în Passacaglia, unde toate calitățile falangei ruse au contat cel mai mult; Christian Badea a creat o atmosferă încărcată și sumbră, din care solistica lui Repin răsărea ca un soare ieșind din ceața mărilor. O ultimă parte în care Repin a accelerat încă și mai mult decât în Scherzo, de o virtuozitate fulgurantă, și publicul a fost arestat de muzica lui Șostakovici, cea a unui concert pe care nu îndrăznește nimeni să-l abordeze pe scenele naționale. Inutile cereri de encore, după un concert epuizant cu patru părți, cu o încărcătură emoțională întunecoasă, căreia nu-i putea succeda nimic.

Ce a urmat a rămas o afacere între Christian Badea și orchestra din Sankt Petersburg: Simfonia nr. 9 de Dvořák. O primă parte, în care Allegro a fost dirijat cu o vigoare neobișnuită, dar cu un simț al rubato-ului încă și mai neobișnuit: Christian Badea părea să oprească orchestra, în imperceptibila pauză care urma, încărcând de energie un nou atac. Largo din partea a doua a fost aproape de o deconstrucție muzicologică, în care toate instrumentele creau un fel de basorelief sonor săpat adânc, în același timp, orchestra răspunzând instantaneu tuturor indicațiilor de diminuendo și de expresivitate. Cea mai emoționantă parte a fost a treia, foarte vizuală, în care parcă ai fi contemplat măreția preeriei americane, pentru ca finalul simfoniei să fie pătruns de o urgență pe care Badea o poate crea din nimic. Coeziunea întregii simfonii dar și a orchestrei a fost extraordinară. Cu o gestică dirijorală completă, foarte familară celor care au asistat la concertele sale din stagiunea Ateneului, echilibrul dintre rigoarea mâinii drepte și expresivitatea celei stângi a fost de o eficacitate uimitoare, Christian Badea a controlat fanatic tot discursul sonor, evitând coregrafia, dar rămânând mereu elegant, o epitomă a profesionalismului. Muzicienii ruși au răspuns imediat la această provocare, respectând indicațiile până la cele mai amănuțite detalii.

Nu știu cum a reușit Christian Badea să-i catalizeze pe muzicienii din Sankt Petersburg într-un timp așa de scurt. De la o zi la alta această orchestră s-a transformat la fel de spectaculos precum cea din filmul lui Radu Mihăileanu, Le concert. 

Poate că veți fi tentați să contestați afirmația mea că a fost cel mai bun concert simfonic al bienalei Enescu comparându-l cu cel de-al doilea concert al Filarmoncii din Oslo. Îl consider însă mai bun decât acela pentru că, dacă Vasily Petrenko este directorul muzical al orchestrei norvegiene, cu o relație de lugă durată cu aceștia, Christian Badea a reușit cu o singură repetiție să ajungă la același nivel de excelență artistică, la care adaug și sunetul unic al unei orchestre de mare tradiție, pe care Filarmonica din Sankt Petersburg se încăpățânează să-l conserve.

Deziluzie cu Marion Cotillard

Nu atât în ceea ce o privește pe marea actriță din Franța, cât pentru un eveniment care nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor. Alexandre Bloch s-a rezumat doar la rolul de dirijor, și nu a fost și director muzical. Cotillard a surprins prin delicatețea apariției ei, în realitate pare mai frumoasă și mai proaspătă decât pe ecran. Dar vai! într-un Ateneu cu o acustică atât de flatantă pentru vocea umană, indiferent că e cântată, impostat sau nu, sau doar vorbită, microfonul pe care l-a folosit actrița a provocat o artificialitate sonoră iritantă prin sunetul venind din lateralele cupolei. Chiar dacă rolurile secundare vorbite s-au auzit foarte bine, Bloch nu a făcut nici un efort pentru a echilibra sonor acest „oratoriu dramatic” în care muzica și vorbirea ar fi trebuit să fie într-o sinergie perfectă. Orchestra balansată mediocru a acoperit complet și continuu undele Martenot care ar fi trebuit să aibă un rol important, corul a fost încurajat să cânte tare (și totuși, ce performanță pentru Corul Filarmoncii George Enescu să cânte în franceză și în germană într-un timp atât de scurt!).

Chiar dacă a fost vorba de o operă în concert, mișcarea scenică, atâta cât a fost, s-a dovedit ineptă, cu o eroină principală citindu-și replicile de pe un stativ pentru portativ, în timp ce toți ceilalți își știau rolurile pe de rost. Marion Cotillard a jucat minimalist, numai din expresia feței și din intonația vocii (sabotată de amplificare), impresionantă performanță, desigur, dar rolul presupune mișcare, fiind marcat de compozitor drept unul de actor și dansator; Cotillard n-a fost pe deplin nici actriță, cu atât mai puțin dansatoare. Un dirijor agitat inutil, a cărui lipsă de competență a scufundat în platitudine ceea ce ar fi trebuit să fie o revelație, drept urmare Jeanne d’Arc a fost sacrificată pentru a doua oară în istorie prin acest eșec.