Numărul pe luna Decembrie al revistei britanice Opera acordă un spațiu generos României, prin trei articole. Este vorba despre o cronică la Die frau ohne Schatten de la Festivalul Enescu 2019, semnată de John Allison, editorul șef al publicației, prefațată de corespondența mea de la bienală, evident, centrată pe cele mai importante opere prezentate anul acesta, precum și o a doua corespondență, de data aceasta de la închiderea stagiunii de la Opera Iași cu Les Indes galantes, o reluare binevenită în cadrul unei întregi serii de spectacole cu succesele acestui teatru. Aproape cinci pagini de revistă alocate României și probabil cea mai extinsă acoperire jurnalistică a Festivalului Enescu 2019 în presa internațională.

România

București

La ediția inaugurală a Festivalului „George Enescu”, în 1958, Œdipe, opera compozitorului care i-a dat numele, a fost cântată pentru prima oară în țara sa natală (premiera absolută fiind la Paris, în 1936). De atunci încoace, în București au mai fost șase producții ale acestei opere, dar alte lucrări importante de secol XX au fost complet neglijate. Neajuns remediat cu asupra de măsură pe vremea când directorul artistic al festivalului era Ioan Holender, dar și acum, când acest rol este jucat de Vladimir Jurowski. Anul acesta ne-am bucurat de Peter Grimes și Moses und Aron, ca să menționăm doar două dintre cele 16 opere (cel mai mare număr de opere prezentat vreodată în Festivalul Enescu), cu diverse orchestre, unele în concert. Și nu doar că fiecare dintre aceste opere s-a bucurat de succes, dar laolaltă, ele au pus compoziția lui Enescu în contextul epocii sale, la același nivel.

Pe 15 septembrie, Orchestra și Corul Radiodifuziunii Române au interpretat pentru prima oară Peter Grimes în România, la Sala Palatului, într-o versiune de concert, cu proiecții video foarte imaginative create de Carmen Lidia Vidu. Din păcate, sala de 4000 de locuri a fost ocupată doar pe sfert. Rolul principal a fost interpretat de Ian Storey, care a început cu o voce obosită, dar s-a încălzit pe parcurs, prezentând un personaj demn și conducând la un final intens și emoționant. Lise Davidsen a fost o Ellen Orford tânără și inocentă și, deși nu a fost nevoită să își folosească vocea la capacitate maximă, a proiectat tonuri de o culoare și de o consistență impresionante. În alte roluri au fost Catherine Wyn-Rogers (Auntie), Christopher Purves (Balstrode), Diana Montague (Mrs. Sedley) și Joshua Bloom (Swallow). Paul Daniel a dirijat dovedind că înțelege în profunzime partitura.

Cinci zile mai târziu, pe 20 septembrie, Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” au prezentat Moses und Aron, de Schoenberg, în aceeași sală, dar în fața unui public surprinzător de numeros. Corul românesc și-a unit forțele cu Vocalconsort Berlin și au fost starurile serii, într-o confruntare permanentă de muzică cântată și vorbită, dar și într-un efort constant de punere în valoare a frumuseții partiturii, sub conducerea dirijorului Lothar Zagrosek, care nu doar că a depășit cu brio dificultățile lucrării, dar a cucerit inimile și mințile instrumentiștilor, care nu mai cântaseră niciodată această operă.

În această seară, proiecțiile video ale Nonei Ciobanu au fost mai puțin inspirate, restrânse la câteva imagini cu peisaje: malul unei mări, deșertul, plus reprezentări extrem de literale ale unor secțiuni din libret: „mâna lui Dumnezeu” sau „nisipul se transformă în sânge”. Robert Hayward a fost în același timp umil și nobil în rolul lui Moses, având tonalități pline și rotunde, în contrast evident cu John Daszak, cu voce clară de tenor în rolul unui Aron alunecos.

Alte momente importante ale festivalului: Orchestra of the Age of Enlightenment, dirijată de Laurence Cummings în Iphigénie en Tauride, de Gluck, în care Anna Caterina Antonacci a strălucit în rolul principal, față în față cu un Oreste foarte masculin, interpretat de Christopher Maltman (6 septembrie). Antonacci a ținut publicul cu răsuflarea tăiată și în La Voix humaine (14 septembrie). René Jacobs și Freiburger Barockorchester s-au oprit cu Leonore și la festival (13 septembrie), în cadrul turneului din acea lună. Instrumentele de epocă și tempii rapizi au iluminat primele două acte, armonizându-se perfect cu vocile lui Birgitte Christensen (Leonore), Maximilian Schmitt (Florestan) și Christian Immler (Rocco), dar au avut ca efect secundar pierderea dramatismului în actul trei.

Jeanne d’Arc au Bûcher, de Honegger, cu Marion Cotillard și Orchestra Națională din Lille (19 septembrie), a suferit din cauza amplificării utilizate de actriță, deși ceilalți actori au reușit să își proiecteze foarte bine vocea în mod natural în sala mică a Ateneului Român.

În ultima zi a festivalului (22 septembrie), Giovanni Antonini a condus Orchestra de Cameră din Basel într-un spectacol extrem de viu cu Don Giovanni, tot la Ateneu, cu un Luca Pisaroni plin de energie, ba chiar frenetic în rolul principal. Alex Esposito a fost un Leporello la fel de energic, David Soar a cântat atât Masetto cât și Commendatore, reușind să abordeze fiecare rol diferit din punct de vedere vocal și dramatic, iar Giulia Semenzato a fost o Zerlina plină de voioșie. Atât Olga Beszmertna (Donna Elvira) cât și Silvia Schwartz (Donna Anna) au fost impecabile și… însărcinate, ceea ce a adăugat o notă interesantă libretului lui Da Ponte. Aplauzele însuflețite de după moartea lui Don Giovanni au făcut ca opera să se oprească înainte de sextetul final.

Celelalte opere din festival: Castelul lui Barbă Albastră, Orfeu și Euridice de Gluck, Giustino de Vivaldi, un mini-festival-Handel-în-festival, cu Silla, Arminio, Giulio Cesare, Agrippina și oratoriul Aci, Galatea e Polifemo și, desigur, Œdipe, de Enescu, singura operă prezentată în montare completă (producție deja recenzată în numărul din luna Aprilie 2016, p. 474).

Alexandru Pătrașcu

București

O certitudine în ceea ce-l privește pe Vladimir Jurowski: este o persoană foarte metodică. Prin urmare, el își planifică cu mare grijă abordarea următorului post pe care îl va ocupa în curând, cel de Generalmusikdirektor la Bayerische Staatsoper. Pe post de antrenament: învățarea repertoriului de la München, deci o serie continuă cu Der Ring cu London Philharmonic. A folosit concertul din 4 septembrie (cu cealaltă orchestră pe care o conduce, cea a Radiodifuziunii din Berlin), de la Festivalul Enescu (al cărui director artistic este), drept platformă pentru a-și consolida experiența în ceea ce privește altă lucrare de bază de la München: Die Frau ohne Schatten. Capodopera lui Hofmannsthal și Strauss nu mai fusese cântată niciodată în România, iar această oportunitate, cu doar câteva săptămâni înainte de centenarul lucrării, i-a dat lui Jurowski ocazia de a o revizita, alături de câțiva dintre artiștii cu care o cântase deja la Concertgebow și Met, în 2013. Pe podiumul de la Sala Palatului, direcția lui Jurowskia fost aerisită și variată, cu o baghetă ca de argint viu, o manieră rar întâlnită în Strauss – poate că a neglijat o parte din senzualitatea extraordinară a operei, dar, într-o partitură ce poate foarte ușor să sune greoaie, abordarea lui a fost un succes deplin. A reușit să facă orchestra să cânte excelent și cu tempi rapizi – un ansamblu minunat, care și-a demonstrat valoarea și în următoarea seară, cu o Simfonie a treia de Enescu foarte necanonică –, arătând că are greutatea necesară, dar o folosește cu măsură. 

Cea care a dominat distribuția (în cel mai bun sens posibil) a fost Ildikó Komlósi în rolul Doicii, și pe bună dreptate, căci acest personaj intermediar unește cele două lumi, cea a spiritelor și cea a oamenilor. Mezzosoprana din Ungaria are un registru grav puternic ce poate acum să pară oarecum detașat de restul vocii, dar rămâne o prezență vocală solidă; a fost impunătoare la finalul Actului 2, dar a știut să cânte rolul cu multă inteligență. Împărăteasa cu voce de argint a lui Anne Schwanewilms a avut nevoie de ceva timp pentru a intra în rol, dar interpretarea din Actul 3 a fost extrem de emoționantă; tot așa, Împăratul lui Torsten Kerl s-a încălzit pe măsură ce înainta și, când a ajuns la nivelul ideal, și-a proiectat vocea cu acute răsunătoare. Barak este personajul cu care se identifica Strauss – un tip direct, muncitor, foarte melodios –, deci interpretarea lui Thomas Mayer ar fi putut fi mai umană, mai caldă; totuși, vocea sa baritonală a fost într-o formă bună, acutele au avut culori frumoase și solistul a adus în libret inteligența unui cântăreț de lieduri. Și totuși, poate că cea mai straussiană interpretare a avut-o Ricarda Merbeth, o Soție a Boiangiului extrem de atașantă; ea a atacat rolul rapid, aruncându-se pur și simplu în el și dând o nouă viziune asupra cuvintelor, fără să sacrifice inflexiunile vocale strălucitoare. 

Rolurile secundare au fost cântate din culise și din spatele scenei. Printre acestea, Mesagerul Spiritelor cântat excelent, cu un timbru întunecat, de Nikolay Didenko și, mai puțin convingător, un Paznic al Pragului Templului contratenor, sunând ciudat în interpretarea lui Andrey Nemzer. Vocea din Cer a Karolinei Gumas și Vocea unui Șoim a Nadezhdei Gulitskaya au fost foarte bune, iar Cristoph Späth, Tom-Erik Lie și Jens Larsen au fost niște frați ai lui Barak gălăgioși. Corul Radiodifuziunii din Berlin și Corul de Copii al Radiodifuziunii Române și-au îndeplinit corect rolurile. Așa cum se obișnuiește acum în aceste spectacole-concert din București, regizoarea multimedia Carmen Lidia Vidu a produs un fundal cu grafică inteligentă: poate că animația a părut pe alocuri extrasă din Monty Python, dar a fost în mod evident inspirată din sensurile lucrării, iar modul în care Vidu s-a jucat cu idei și imagini, revenind la costumele originale, a evocat o lume în care Übermächte încă erau foarte mult im Spiel.

John Allison

Iași

Operele lui Rameau se cântă din ce în ce mai des, dar încă nu au intrat în repertoriul standard al nici unei opere din lume – cu excepția Operei din Iași, unde Beatrice Rancea, general manager, și-a ancorat viziunea artistică în producțiile lui Andrei Șerban. Montarea sa cu Les Indes Galantes se joacă aici în fiecare an, începând din 2012. Este un spectacol ce a avut premiera la Palais Garnier, Paris, în 1999, cu decoruri de Marina Drăghici și coregrafie spumoasă de Blanca Li. Și, an după an, umple sala: un succes neașteptat de repertoriu baroc într-o țară în care nici o altă operă nu îndrăznește să monteze o astfel de lucrare.

În spectacolul din 30 iunie, producția părea la fel de proaspătă. Primele două entrées sunt inversate, așa că după Prolog vine Les Incas du Pérou, apoi Le turc généreux. A treia entrée, Les Fleurs, este redusă la o scenă de balet, plus ariile pentru Zaïre și Fatime (ambele cântate de Cristina Grigoraș, care a cântat și rolul Hébé). Poate că dansatorii nu au fost la cel mai înalt nivel, dar tot restul a fost o încântare; Șerban a reușit să creeze iluzia că cele 3 ore și jumătate trec prea repede. Conceptul lui, în care ia în derâdere, fără urmă de răutate, vechea montare a lui Maurice Lehmann de la Opéra de Paris, din anii 1950, aduce lucrării un surplus de naivitate și umor. Adăugați la toate acestea universul teatrului din Iași, design Fellner și Helmer, 1896, recent restaurat. Frumusețea producției pare să se extindă natural în acest interior somptuos.

În general, orchestrele românești nu sunt obișnuite cu repertoriul baroc, dar, grație și celor 7 ani de reluare anuală, orchestra din Iași a sunat bine sub conducerea lui Ciprian Teodorașcu. Dintre soliștii numeroși s-a remarcat Andrei Fermeșanu, un tenore di grazia delicios în rolul lui Valère; dar toți interpreții, tineri, au fost o încântare pentru ochi și urechi.

Alexandru Pătrașcu

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.