Am ajuns la ultimul episod al unui dosar de presă ce și-a propus să acopere jurnalistic un mare eveniment: Œdipe, opera lui George Enescu prezentată în premieră la marele festival de la Salzburg. Un eveniment care n-a interesat prea multă lume în România, cu atât mai puțin instituțiile culturale ale statului. Dacă în 2016, președintele Klaus Iohannis l-a decorat pe Kasper Holten, directorul artistic al Royal Opera House pentru premiera de la Londra a capodoperei lui Enescu, acum nu s-a mai întâmplat nimic similar. Ceea ce spune foarte multe, nu atât despre rolul culturii în programele politice, cât despre ignoranța politicienilor în ceea ce privește excelența în cultură.

Ultimele două cronichete sunt din revistele Opera Now (Marea Britanie) și Opera News (SUA), o dovadă finală că Œdipe a fost demn de semnalat în toată presa muzicală de limbă engleză sau franceză, după cum ați putut remarca și din episoadele trecute.

Opera Now, Octombrie 2019

Explorare convingătoare

Am văzut și am auzit Œdipe de George Enescu și cu alte ocazii, dar niciodată atât de convingător explorat muzical și vizual cum a făcut-o acum Achim Freyer, la Felsenreitschule. Avem aici de a face cu o sală de teatru greu de „digerat” din punct de vedere vizual. De obicei, producțiile trebuie pur și simplu să se descurce în acest spațiu. Dar Freyer a reușit imposibilul, folosind luminile și filmările (autor: Benjamin Jantzen) și acoperind foarte bine prea cunoscutele rânduri de arcade de deasupra scenei. Așa cum a făcut și în Ring-ul de la Mannheim, Freyer, acum în vârstă de 85 de ani, a creat personaje ciudate, ca din desene animate, pentru rolurile principale. Nici unul dintre ele nu se potrivea foarte bine cu celelalte și nici nu avea legătură cu povestea grecească antică. Dar toate au reușit să transmită extrem de bine modul în care acești oameni își trăiau drama, plină de disperare. Distribuția a avut și ea foarte mult de oferit, din punct de vedere vocal: John Tomlinson a făcut un Tirésias maiestuos și înspăimântător până la limita maximă; Anaïk Morel a fost o Jocaste ciudată, ce părea coborâtă de pe scena muzicală japoneză; Brian Mulligan a fost un Créon autoritar. Asta ca să dau doar câteva nume.

Dar esența succesului deplin al lui Freyer a stat pe umerii lui Christopher Maltman, care a avut rolul principal și a pornit din poziția de bebeluș întins pe pământ, cu o mască adecvată, ca să ajungă mai târziu să poarte un șort de boxer – o prezență bine reliefată, care a traversat procesul devastator extrem de emoționant al muzicii lui Enescu cu un amestec mereu convingător de demnitate, disperare și hotărâre – asistat constant de Ingo Metzmacher, care a dirijat frumos, atent și explorând în permanență posibilitățile partiturii. Trebuie să recunoaștem că a treia etapă a poveștii, când Oedip pornește spre Colonos împreună cu Antigona, pentru a-și găsi într-un final pacea în dumbrava Furiilor, nu are forța întâmplărilor anterioare. Dar exact aceasta este natura mitului pentru întruchiparea căruia Enescu și-a dedicat întreaga viață. Memorabil.

Opera Now – Octombrie 2019

Opera Now – Cronică Œdipe

Opera News, Noiembrie 2019

Producția îndrăzneață și abstractă a lui Achim Freyer pentru Œdipe de George Enescu (spectacolul din 17 august) se bazează total pe partitura acestei capodopere a secolului XX, prea puțin cântate, prezentată la Felsenreitschule, un spațiu impunător, cu o scenă uriașă, săpată în stâncă, ce a reprezentat un decor plin de semnificații pentru această lucrare extraordinară, prezentată pentru prima oară la Salzburg. Compozitorul român l-a văzut pe eroul tragic al lui Sofocle drept arhetipul omului modern – incapabil să fugă de propriul destin, auto-distructiv și orb la propria nebunie. Dar libretul iscusit al lui Edmond Fleg, scris în limba franceză, adaugă o notă de mântuire tragediei inevitabile; până la urmă, Œdipe este salvat de Enescu, a cărui dramatizare de la leagăn-până la mormânt se termină într-o notă creștină (sau, cel puțin, în mod evident ne-grecească) de apoteoză și transfigurare.

Œdipe este un monument de modernism muzical, combinând o structură clasică cu o tehnică compozițională flexibilă, ce include modalism, cromatism, heterofonie și complexitate de contrapunct și ritm. Enescu insistă pe parcursul întregii lucrări pe primatul textului, compunând muzică ce răspunde intim la cadențele și inflexiunile dialogului. Sprijiniți de un Ingo Metzmacher foarte precis, soliștii și corul au făcut în așa fel încât fiecare silabă a fost perfect inteligibilă. Metzmacher a dirijat Filarmonica din Viena cu o combinație de precizie chirurgicală și emoție controlată, reușind să producă o senzație susținută de amenințare, care a ținut publicul cu sufletul la gură de la început până la sfârșit.

Opera păstrează atenția concentrată pe personajul principal. Christopher Maltman – ascuns sub un costum cu mușchi pe toată durata spectacolului – a părut să ducă pe umeri întregul spectacol, vocea sa stentoriană tăind fără efort prin orchestra de dimensiuni impresionante. Timbrul baritonal al lui Maltman a fost marcat de eroism, bravadă și dramă, cel mai evident în monologul Sprechgesang de după auto-orbire, la finalul Actului III. Celelalte roluri din Œdipe sunt mai scurte și mai puțin complexe. În afară de Maltman, solistul care a făcut cea mai puternică impresie a fost legendarul bas John Tomlinson, care și-a împrumutat vocea cutremurătoare lui Tirésias, profetul orb.

În stilul său deja cunoscut, ca de circ, Freyer, acum în vârstă de 85 de ani, dar încă puternic, a adus ca răspuns la sunetele arhaice, antichizate ale lui Enescu o montare totemică, jucăușă, primitivă și, pe alocuri, suprarealistă. Am avut păpuși uriașe, mâzgălituri copilărești pe podea și chiar o capră-marionetă. În costumul lui comic, cu mușchi, Œdipe a fost descris ca un bebeluș uriaș, cu mănuși de box, luptându-se cu obstacolele care îl conduc, inevitabil, la împlinirea destinului. Freyer a folosit o gamă completă de culori și lumini pentru a crea vizual personajele și stările schimbătoare din operă. Tirésias a părut un arlechin pe picioroange, un orb condus de o fetiță mărunțică, din hârtie creponată. Freyer a exploatat arhitectura unică de la Felsenreitschule, cu personaje ce apăreau în interiorul sau deasupra arcadelor din partea superioară a scenei. Nici unul dintre aceste elemente dinamice, chiar jucăușe uneori, nu a slăbit focusul dramatic al spectacolului și nici nu a subminat impactul profund și extrem de emoționant al operei.

Opera News – Octombrie 2019

Opera News – Cronică Œdipe