într-o sâmbătă, 8 Aprilie, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Rigoletto
Regia: Stephen Barlow; scenografia: Yannis Thavoris; lighting design: Warren Letton; coregrafia: Victoria Newlyn
Lucian Petrean (Rigoletto), Veronica Anușca (Gilda), Ștefan Pop (Ducele), Marius Boloș (Sparafucile), Liliana Istratii (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Radu Ion (Marullo), Claudia Caia (Giovanna), Filip Panait (Monterone), Stanca Maria Manoleanu (Contesa Ceprano), Ana Cebotari (Pajul), Adrian Strezea (Ușierul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Daniel Jinga

N-am mai fost la Operă din ianuarie. Pur și simplu nu e nimic interesant de văzut. Dar, așa cum și Filarmonica are spectatori care se mândresc că sunt abonați de douăzeci de ani (cred că aș lua-o razna dacă m-aș duce de 40 de ori pe an la Ateneu), tot așa și Opera a avut multe spectacole declarate „sold-out”, deși o mare parte din distribuții păreau niște glume.

Rigoletto a fost evitat în anii de interimat ai lui Ștefan Ignat fie din gelozia fostului director bariton că nu putea cânta rolul, fie din răzbunare pe producțiile moderne, atât de detestate de „colectiv”, invocându-se că scenografia lui Yannis Thavoris ar fi greu de instalat pe scenă sau că turnanta s-a stricat. În stagiunea centenară s-au dat doar două spectacole, pentru ca anul acesta să se inventeze roata și la ONB: seria de spectacole cu două distribuții. Ce-i drept, după isteria generată și întreținută insistent pentru musicalul Fantoma de la Operă, instituția avea nevoie să revină la genul de bază cu un spectacol puternic și astfel am avut patru Rigoletto la rând.

Daniel Jinga și-a asumat direcția muzicală a celor patru seri, debutând ca dirijor de operă în fosă, iar televiziunea publică a înregistrat evenimentul (intenția inițială fiind chiar o transmisiune directă). Poate că stresul camerei de filmat a contat în direcția corectă dar exasperant de monotonă a lui Daniel Jinga, însă aș fi preferat niște erori tehnice punctuale, numai să fi existat și un pic de temperament.

Am fost atras de prezența pe afiș a lui Ștefan Pop, pentru că tenorul ardelean traversează un moment bun al carierei, cu succese la Covent Garden și prin alte teatre bune din Europa. Mai mult, Ducele de Mantua era rolul său semnătură într-o vreme, iar când l-am văzut ultima dată, în Traviata, alături de Cristina Păsăroiu, mi-a lăsat o impresie foarte bună.

Numai că accentul cade pe verbul „era” atunci când vorbim de Ștefan Pop și Ducele de Mantua acum. Tenorul are probleme serioase cu țesătura înaltă și lejeră a rolului, gâtuindu-se observabil în acute, histrionismele sale nefăcând decât să sublinieze și mai mult dificultățile vocale. În plus, producția lui Barlow are o mare problemă în primul act, când aglomerația de pe scenă are efectul pervers de a absorbi trei sferturi din armonicile vocii oricărui tenor care cântă Quest’o quella. Abia în al doilea act vocea lui Pop a rezonat în Ella mi fu rapita, obosind repede pe urmă și terminând într-o La donna e mobile destul de epuizată. Pe de altă parte, experiența sa se vede: omul știe rolul la perfecție și punctează expresiv în orice moment. Din acest punct de vedere e o plăcere să-l observi, nu să-l și asculți, pentru că nu mai sună bine. Nu înseamnă că ar fi terminat, pur și simplu e momentul să se țină de rolurile mai „grele” pe care le cântă cu succes acum: Cavaradossi, Riccardo etc.

Mai departe, aproape că nici nu merită povestit, celelalte două roluri principale fiind arondate „suspecților de serviciu” din ansamblul ONB. Mai rar o Gilda atât de plebee și de vulgară precum Veronica Anușca: nici o ingenuitate, soprana a  abuzat de accentele veriste de parcă ar fi fost Santuzza, culminând cu un Tutte le feste cântat de parcă ar fi fost o arie a triumfului. Dar lumea aplaudă la ONB chiar și acest mal canto, cu indiferență față de fragilitatea personajului căruia Verdi i-a scris o partitură ruptă din inima sa de părinte care și-a pierdut copiii. În fine, bufonul a fost același Lucian Petrean, considerat pe nedrept cel mai bun Rigoletto din spațiul carpato-danubiano-pontic. A fost același personaj liniar, cu empatia extirpată, cu intonații tunătoare și goale de conținut dramatic. Marea problemă a producției de Rigoletto de la ONB este că nu reușește să aducă pe scena de la București un bariton verdian adevărat. Ghiță Petean încă n-a debutat aici și asta ar trebui să fie un motiv de jenă pentru orice conducere.

Doar cu o Maddalena adecvată, Liliana Istratii, nu se face primăvară. Marius Boloș a schimbat Monterone (unde era foarte bine) pentru Sparafucile (unde a fost foarte rău), iar Filip Panait nu a fost în formă deloc în rolul mic dar important al lui Monterone. Mai departe e inutil să mai discutăm.

Revenind la direcția muzicală, Daniel Jinga nu a reușit să anime spectacolul, mărginindu-se la grija de a nu acoperi scena cu fosa, dar stilistic a fost un Rigoletto pătrat și plictisitor. Credeam că actul întâi nu se va termina mai devreme de miezul nopții. Lipsa de experiență e o scuză validă, dar dacă tot s-a vrut ca această serie să fie un eveniment, poate că ar fi fost bine să lase bagheta pentru un dirijor invitat.

Să trecem. Un spectacol care va fi uitat foarte repede, un alt moment anodin al acestui sezon care ar putea fi subintitulat Stagiunea pierdută a ONB.