Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Lucia fără Villazón


Într-o joi, apoi sâmbătă, 12, respectiv 14 Ianuarie, la Opera Națională București
Gaetano Donizetti: Lucia di Lammermoor
Regia: Andrei Șerban
Decor: Octavian Neculai, costume: Lia Manțoc
Veronica Anușca (Lucia), Rolando Villazón Liviu Indricău/Andrei Fermeșanu (Edgardo), Adrian Mărcan (Enrico), Andrei Lazăr (Arturo), Leonard Bernad (Raimondo), Sorana Negrea (Alisa), Valentin Racoveanu (Normanno)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maeștri de cor: Daniel Jinga / Adrian Ionescu
Dirijor: Ciprian Teodorașcu

Programat în două spectacole cu Lucia di Lammermoor la București (12 și 14 Ianuarie), tenorul Rolando Villazón a anulat prima seară invocând o răceală, făcând o întreagă sală să ofteze dezamăgită. Seara a rămas, în integralitatea ei, o afacere a ansamblului ONB.

Producția revizuită a lui Andrei Șerban se ține bine în continuare (la Paris a ajuns la stagiunea cu numărul 28!), chiar dacă adăugirile regizorale sunt intruzive. De exemplu, Normanno, Enrico și Arturo silabisesc tare: „Lu-ci-aaaaah!” în momentul în care eroina semnează contractul nupțial. Sau agonia lui Arturo după ce este înjunghiat de Lucia e suprapusă zgomotos peste aria lui Raimondo. Sunt elemente strict teatrale, de efect, dar îngroșate până la kitsch. Însă la ONB au rolul de a dinamiza un discurs dramatic care este mereu în pană de combustibil vocal. E ca și cum o mașină pe GPL folosește și câte un pic de benzină. În același timp am remarcat și un proces de eroziune a mișcării de scenă, în special în ceea ce privește momentele când Lucia, în scena nebuniei, sau Edgardo, în ultimul act, ar fi trebuit să folosească mai mult acel corp de decor care seamănă cu un spalier prăbușit. Acum, soprana și tenorul pur și simplu au stat imobili și au încercat să livreze vocal. Ca pe vremuri. Au fost și momente amuzante: în primul act, Enrico înfige într-o pernă o flintă cu baionetă care a intrat atât de adânc în „scândura sfântă” încât n-a mai reușit s-o scoată, deși a insistat. Și a insistat. Și a insistat. A rezolvat în cele din urmă Normanno.

N-a fost unul dintre spectacolele cele mai rele de la București. Aici, ONB poate atinge adevărate abisuri. În ciuda eforturilor tuturor celor de pe scenă de a compensa pentru dezamăgirea de a nu-l avea alături pe Villazón, spectacolul a arătat toate limitele ansamblului. Senzația generală a fost aceea a unor copii care s-au încălțat cu pantofii părinților plecați la serviciu. Cam toate rolurile au fost distribuite greșit.

Adrian Mărcan nu mai are nici jumătate din materialul vocal de acum aproape un deceniu, când cânta cu succes la Iași rolul lui Enrico, alternativ cu Jean Kristof Bouton. Răutatea personajului a rămas intactă, poate chiar exagerată, însă vocea lipsită de culoare, îngustă și fără armonici nu a putut face o impresie prea bună în absența unei nuanțări care să-i compenseze lipsurile. Leonard Bernad a fost un Raimondo plictisitor, pur și simplu rolul părea să-i depășească mijloacele.

Evident, cel mai taxat de dificultățile rolului a fost Liviu Indricău. Ar fi nedrept să-l critic violent pentru că, în fond, a salvat un spectacol. Liviu Indricău este un tenor comprimar excelent. El poate cânta delicios rolul lui Arturo. Însă Liviu Indricău e un tenor liric aproape lejer. Adică o voce cu vreo două numere mai mici decât ceea ce înseamnă tenore di forza așa cum este Edgardo. Am aplaudat că a reușit să rămână în picioare până la sfârșit. Bravura lui merită apreciată, dar rezultatul nu.

Dacă stăm să ne gândim puțin, o distribuție în care Andrei Lazăr ar fi Normanno, Liviu Indricău ar fi Arturo, o voce mai profundă gen Panait sau Boloș ar cânta Raimondo, iar Alisa ar fi cântată de o mezzosoprană cu vocea mai puțin dogită decât a Soranei Negrea, aproape că am avea un spectacol cu roluri secundare bune. Sigur, cu condiția să se cânte totuși după partitură, nu după ureche. Problemele de intonație din seara asta au fost omniprezente și distribuite cât se poate de echitabil tuturor. Dar peste toate astea vine direcția neinspirată a lui Ciprian Teodorașcu, permițând orchestrei toate păcatele obișnuite: dezechilibre între partide, corzi anemice, suflători duri, unicul obiectiv părând să fie acela de a termina toți în același timp.

În aceste condiții, Veronica Anușca a făcut figură de vedetă. Și a fost, clar, cea mai bună de pe scenă, într-un relativ progres față de acum un an. A încercat să rezolve profesionist coloratura rolului, inclusiv trilurile. Păcat că totul e monocrom și plat, regia lui Andrei Șerban alungând în mare parte plictiseala. E posibil ca în următorii ani soprana ONB să rafineze interpretarea, dar în ritmul actual, mă tem să nu-și piardă vocea până atunci.

Rămâne speranța că poate Villazón va cânta Sâmbătă…

Spectacolul de sâmbătă și câteva teme de gândire

Așa cum toți ne temeam, dar speram să nu se întâmple, Villazón a anulat și al doilea spectacol, fiind înlocuit de această dată de Andrei Fermeșanu, tenor și director general interimar al Operei Iași. Publicul a dezertat. În rest, față de joi, unii soliști s-au străduit să cânte mai bine, ceea ce a făcut ca prima reprezentație să pară o repetiție generală ratată, terminată într-un scandal. Dar dacă este să punem o oglindă în fața acestei distribuții, străduința asta nu valorează prea mult.

Nici Adrian Mărcan, nici Leonard Bernad și nici Andrei Lazăr nu sunt potriviți pentru rolurile lui Enrico, Raimondo, respectiv Arturo. E o chestiune rezolvabilă, să zicem. Vreau însă să-l remarc pe Valentin Racoveanu. Acest tenor aproape că nu mai are voce, cu toate astea se aude foarte distinct, cu o dicție de invidiat și un joc de scenă excelent. Nu cred că există un Normanno mai cinic decât cum îl portretizează el în regia lui Andrei Șerban. Și e o constatare pe care o pot extinde ușor pentru toate rolurile mici pe care le joacă la ONB.

Fermeșanu, pe umerii căruia a atârnat totuși povara înlocuirii lui Villazón, merită o mică discuție. Timbrul său e special, amintind cumva de o tradiție din Belle Epoque, melancolic și delicat. Dar, cel puțin la momentul de față, pasajul spre registrul acut are intonații de popă, iar acutul în sine suferă de nesiguranțe tot mai mari pe măsură ce trebuie să forțeze. Or, doar cu registrul median, nu-i poți face față lui Edgardo. În final, s-a descurcat ceva mai bine decât Liviu Indricău, însă diferența n-a fost decisivă: Ultimul act i-a expus nemilos toate slăbiciunile. Dacă invitarea lui Villazón a fost un risc, dat fiind numeroasele sale accidente vocale și anulări după criza vocală de acum mai bine de un deceniu, ONB ar fi trebuit să-și ia niște măsuri de precauție și să aibă pregătit un tenor care să nu aibă probleme cu rolul principal, tocmai ca să nu fie nevoie de improvizații precum Indricău sau Fermeșanu.

Marea diferență a dat-o însă Veronica Anușca. Primul act n-a fost diferit față de joi, dar peste o Regnava nel silenzio (aria din primul act) neconvingătoare se poate trece cu vederea. Abia de la duetul cu Enrico expresivitatea chiar începe să conteze decisiv. Anușca a înmuiat tonul în Soffriva nel pianto, cântând mult mai piano decât alaltăieri, cu legato (ce noutate!) și a catalizat emoția. E genul acela de mobilizare românească de ultim moment, de ambiționare, din dorința de a demonstra că criticile sunt nedrepte. În acel duet a reușit. Scena nebuniei a fost mai bine construită în plan expresiv, deși, în opinia mea, abia a zgâriat gheața care ascunde profunzimile dramatice ale rolului. Raportat la maniera ei de a cânta de anul trecut și până acum două zile e un mare progres. Raportat la ce înseamnă o Lucia de nivel internațional e doar un pas mic înainte. Cu toate acestea, a fost suficient ca la București să ridice o sală în picioare doar la aplauzele de la finalul scenei nebuniei. Însă aceste ovații trebuie împărțite în mod egal cu regia lui Andrei Șerban. Asta e, potențialul real al acestei voci o obligă pe soprană la multă muncă.

Decepția nealterată rămâne în fosă. Ciprian Teodorașcu a condus la fel de indolent o orchestră la fel de indolentă. Lipsa de repetiții (oricum inutile, pentru că nu cred că acești dirijori de la ONB chiar știu ce să schimbe) a cauzat decalaje frecvente, aproape de catastrofă în monologul lui Edgardo din ultimul act. Însă dinamica orchestrei a fost detestabilă aproape permanent, o bubuială continuă (e drept, aici Teodorașcu nu atinge culmile lui Soare), lipsită de orice înțelegere pentru ce se întâmpla pe scenă.

Această Lucia di Lammermoor a stârnit interesul publicului datorită invitării lui Rolando Villazón, iar anularea lui a transformat-o într-o hârtie de turnesol pentru o stagiunea ONB care se arată cenușie până acum și lipsită de orizont în lunile care urmează.

În „anul unu” din al doilea secol de trai pe banii subvenției publice, ONB e foarte, foarte departe de succesele din stagiunea centenară. Premiera cu Povestirile lui Hoffmann a fost un eșec. Jonathan Tetelman, unul dintre tenorii revelație ai lumii (mult mai interesant azi decât Villazón), e invitat în ultima clipă într-o Traviata care era deja sold out de săptămâni bune cu un tenor local. Târgul de Crăciun a fost mai intruziv și mai dezolant decât cel de anul trecut și criticile pot continua.

Cum de s-a ajuns în acest punct? Voi reveni în zilele următoare.

4 comentarii la “Lucia fără Villazón

  1. George
    ianuarie 14, 2023

    Cred ca a fost o acțiune de PR, și s-a știut de la bun început că Villazón nu va cânta. De altfel, nici pe pagina și nici pe situl lui nu a apărut niciodată informația ca va cânta în Lucia la ONB. Apare însă în distribuția Luciei din iunie, de la Deutsche Oper Berlin, alături de Adela Zaharia.
    E de urmărit și dacă peste 4 zile, miercuri – 18 Ianuarie, va anula și Rolandopéra! (Luxemburg) :-).

    Apreciază

    • Despre Opera
      ianuarie 14, 2023

      Nu cred. Spectacolele de la ONB apar pe Operabase. Există chiar și o filmare de la repetiții cu Villazon.

      Apreciază

  2. Dana Tudor
    ianuarie 15, 2023

    Perfectă dreptate: Anușca mult peste joi, Fermeșanu – un ceva deosebit, dar insuficient (plus bălmăjeala din ultima scenă, credeam că nu își va mai aduce aminte ce are de cântat și va băga un „lalalala”), orchestra orror.
    Adaug la minusuri din altă categorie: căldura îngrozitoare (la balcon lumea își făcea vânt cu ce avea prin geantă) și închiderea garderobelor de la etaj (după ce că era cald, am mai stat și cu hainele în brațe).

    Apreciază

  3. Pingback: Il trovatore lovește din nou la ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 2.831 de abonați.
Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: