Pilot: Flashback

Acum mai bine de zece ani am avut o discuție cu Răzvan Dincă despre anomaliile concursurilor de proiecte de management din cultură. Eu eram siderat de lipsa de viziune și de calitate a proiectelor și susțineam că n-ar merita notă de trecere niciunul, poate cu excepția celor ale lui Ion Caramitru. Dincă, pe vremea aceea proaspăt suspendat din funcția de director general al Operei pentru abuz în serviciu, mi-a replicat că nu proiectul contează, ci cum „îți aranjezi comisia”. În replică susțineam că, oricât de coruptă ar fi comisia, un proiect foarte bun nu poate fi ignorat. L-am întrebat: „Deci tu ți-ai aranjat comisia? Credeam că proiectul tău a fost cel mai bun”. A zâmbit fără să-mi răspundă.

Câteva procese civile și penale mai târziu, în 2018, a devenit cert că Răzvan Dincă și-a „aranjat comisia” la concursul din 2012, pentru că există o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens (nr. 7207/17.12.2018 dată de Curtea de Apel București), iar mandatul său, atâta cât a fost până la suspendare, a fost pur și simplu anulat, ca și cum nu ar fi existat. Dacă proiectul său a fost sau nu cel mai bun, nu vom ști prea curând. Proiectul nu e de găsit pe website-ul ministerului culturii, iar cele ale contracandidaților săi (Cătălin Ionescu Arbore, Răsvan Cernat) nu sunt disponibile.

Primăria București organizează o duzină de concursuri pentru teatre

Foarte pe scurt, pentru înțelegerea contextului. Aceste concursuri de management se organizează în baza unei ordonanțe de urgență veche de aproape două decenii (OUG 189/2008) al cărei scop era să împiedice numirile directe în funcții de conducere în cultură ale amantelor sau șoferilor diverșilor politicieni, în special locali. Ordonanța e plină de backdoor-uri, ca să folosesc un termen tech, prin care aceste concursuri pot fi „aranjate”. Dar pentru că aceste trucaje au devenit tot mai evidente, de câțiva ani se tot încearcă revizuirea ei, propunându-se tot felul de amendamente bombastice, dar fără a fi deloc eliminate posibilitățile de manipulare a rezultatului concursului.

Concursurile au două etape: prima constă în evaluarea unor proiecte cu o structură fixă pe șapte capitole, iar a doua etapă presupune prezentarea proiectelor de către candidați în cadrul unei probe interviu la care are acces și publicul (dar fără ca publicul să poată citi proiectele, ele sunt secrete). Până în 2025, componența comisiilor era dezvăluită abia la această a doua probă, prin cadrul public inevitabil. Evaluările anuale ale directorilor generali din cultură urmează același tipic: raport de activitate și prezentare orală, tot cu comisii. 

Componența comisiilor e decisă de autoritate (ministrul culturii, primării), uneori alegerea membrilor fiind delegată unor secretari de stat, în cazul ministerului culturii, sau a unor structuri administrative, în cazul primăriilor.

În anul 2026, ministerul culturii a provocat multe controverse, chiar scandaluri, cu evaluările și concursurile pe care le-a organizat. Nu în ultimul rând prin includerea lui Răzvan Ioan Dincă în mai multe comisii, cu argumentul că are o experiență vastă în management cultural.

 Ar fi bine ca PMB să dea un exemplu și să arate că se pot organiza concursuri corecte. Așa că încep un inventar al matrapazlâcurilor, cu exemple, poate va fi util și autorității și candidaților. 

Pierderea credibilității concursurilor și a evaluărilor provoacă o dezbatere în care grupuri de interese din cultură sugerează că meritocrația nu poate funcționa și că trebuie să se revină la numiri directe, din moment ce concursurile au devenit numiri mascate. Nu este deloc așa și voi oferi și soluții la finalul acestui serial.

Metoda #1: Comisie ultrasubiectivă la proba interviu

În ciuda faptului că proba interviu e publică, tocmai în această etapă se întâmplă cele mai spectaculoase răsturnări de ierarhii. Pe hârtie par niște remontada în semifinalele campionatului mondial de fotbal, dar în realitate nu e vorba decât de o înșelătorie nici măcar disimulată. 

Logica elementară spune că proba interviu ar trebui să aducă lămuririle suplimentare și finale asupra proiectelor, aproape o formalitate. Dar ministerul culturii încearcă să ne transmită că puterea de convingere a unei prezentări orale poate să facă uitate orice prostii din proiectul de management.

Exemple: 

Concursul ONB din 2018 cu Fănel Ignat și Antoniu Zamfir în „finala” de la oral. Am fost în sală, comisia ajunsese să râdă la „glumițele” grobiene ale lui Ignat („Ce treabă să am dom’ne cu Ioan Holender, la vârsta lui? Hă, hă.”) și să facă planuri împreună cu el despre cum vor arăta stagiunile. 

Ignat a fost declarat câștigător, obținând o notă cu aproape două puncte mai mare la penibilul interviu (9,13) față de nota proiectului (7,16). Zamfir a avut o distribuție echilibrată a notelor: 7,70 la proiect și 7,75 la oral. Cele două proiecte n-au fost publicate niciodată. Nu știm nici dacă cei doi n-au candidat cumva cu aceleași proiecte cu care, în primăvara aceluiași an, la un prim concurs nu obținuseră notă de trecere (6,66 – Zamfir, 5,84 – Ignat).

Concursul de la Operetă, tot din 2018, când Bianca Ionescu pare să fi dovedit o excelență oratorică cu totul ieșită din comun (nota 9,73 la interviu, după ce proiectul fusese notat cu 8,48), astfel încât să recupereze și să depășească diferența față de proiectul lui Ervin Șimșensohn (notat cu 9,31). Bianca Ionescu venea după un interimat catastrofal în primii doi ani de la reînființarea instituției.

După pandemie au început să apară și proiecte de management mai serioase. Pur și simplu planurile unor candidați erau mult mai bune decât ale celui „preferat”. Ministerul culturii s-a adaptat greoi la noua realitate, căutând noi metode de sabotare a meritocrației. Dar despre aceste strategii voi vorbi în episodul următor.