A apărut numărul pe luna Octombrie al revistei britanice Opera, în care puteți citi corespondența de la București despre spectacolele cu Un ballo in maschera, Rigoletto și Fidelio din finalul stagiunii 2016-17.

Romania

București

Așteptări mari pentru noua producție a lui Grischa Asagaroff la Un ballo in maschera, care a avut premiera pe 8 Aprilie la ONB, dar a fost o dezamăgire.

Decorurile clasice, minimaliste ale lui Luigi Perego au fost bine luminate de Gigi Saccomandi, dar mișcarea scenică a fost surprinzător de statică. Cele câteva clișee simboliste nu au reușit să învie plictiseala generală  – un ceas-zodiac indicând ora trei exact când Riccardo cânta „alle tre” și, pe spatele lui, un ochi sugerând vag religia în scena Ulricăi –,  ambele fiind abandonate după primul act. Deși Renato Zanella, coordonatorul baletului la ONB, a apărut pe afiș ca fiind realizatorul coregrafiei spectacolului, acesta a inclus doar un menuet timid în ultimul act, care a fost eclipsat de contrastul bizar dintre decorul  aproape inexistent (trei candelabre moderne în fața unei draperii) și costumele cu paiete.

Atunci când Ulrica e cel mai bine cântat personaj din Ballo înseamnă că ceva nu e în regulă cu distribuția. Liliana Mattei Ciucă nu e o contralto, dar controlul sigur asupra vocii a conferit umanitate Ulricăi, în locul obișnuitei portretizări ca vrăjitoare. Totuși, Andrea Dankova a fost o alegere greșită pentru rolul Ameliei, vocea ei lirică fiind insuficientă în momentele dramatice ale rolului, cântând corect, însă neconvingător. Riccardo (Dario di Vietri) părea să aibă o voce diferită la fiecare frază și faptul că a dus rolul până la capăt a dat senzația unui miracol. Lucian Petrean a avut o voce mai bună, dar lipsa oricărei subtilități verdiene l-a transformat pe Renato într-o caricatură zgomotoasă. Restul distribuției a fost competentă, în cel mai bun caz, iar corul a cântat deseori prea tare. Marcello Mottadelli a condus cu mult entuziasm, dar fără profunzime.

Reluările din sezonul de primăvară au inclus, pe 4 Mai,  ingenioasa producție (datând din 2014) a lui Stephen Barlow pentru Rigoletto, plasată în Chicago-ul anilor ’20, într-un club de noapte underground deghizat în capelă mortuară, Al Capone însuși fiind Ducele de Mantua. Chiar dacă nu a avut anvergura lui Pavarotti, bulgarul Mihail Mihaylov a împrumutat multe de la marele tenor în materie de expresivitate și frazare; Ducele său a fost ideal în ansambluri, dar nu așa de impresionant în marile arii. Lucian Petrean a fost un Rigoletto solid, dar soprana lejeră Veronica Anușca (Gilda) nu a avut acute, iar „Caro nome” și duetul din al doilea act cu Rigoletto s-au încheiat cu țipete. Horia Sandu și Liliana Mattei Ciucă au fost convingători ca Sparafucile și Maddalena, iar corul a cântat foarte frumos. Păcat că Vlad Conta n-a reușit să stăpânească orchestra, pierzând legătura cu scena mult prea des.

Compania de operă a dat o a doua reprezentație cu montarea lui Graham Vick pentru Fidelio (14 Mai), văzută pentru prima dată anul trecut (vezi Opera, Oct. 2016, pag. 283). O punere în scenă foarte puternică, cu un mesaj atemporal despre speranță, a fost un succes categoric, chiar dacă discret. Încă o dată, Asineta Răducan a reușit o minunată seară în rolul unei Leonore din carne și oase. Din păcate, numai Horia Sandu (Rocco) și corul au reușit să ajungă la același nivel, pentru că Florestan (Marius Budoiu) a fost pur și simplu prea sec și minuscul vocal pentru a face vreo impresie. Valentin Vasiliu ca Pizzaro a fost încă și mai rău decât la premieră, mai mult strigând decât cântând, iar direcția lui Cristian Mandeal a fost aridă și dezordonată, orchestra cântând deseori prea tare. Cu toate acestea, spectacolul a fost salvat în mare parte de prestația gratificatoare a sopranei Asineta Răducan.

Alexandru Pătrașcu
Opera, Octombrie 2017, pag. 1320-21

Galerie foto:

Fidelio, ONB 2016

Leonore (Asineta Răducan) și Florestan (Marius Vlad Budoiu) în Fidelio – Opera Națională București, 2016 (r. Graham Vick)

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.